nu sunt cascadorul, nici actorul, 
nici măcar un toc de cerneală, 
vreo recuzită. 
nu am filmul mut în buzunar, 
nu am eleganța vântului rătăcit, 
nu sunt fântâna din care zboară armatele de corbi, 
să-nfrunte furtuni.
mie poți să-mi pui în cafea sticlă, 
nu zahăr. 
și pot să-i simt aroma 
ca și când aș fi un matelot uitat în cală, 
alături de șobolani, 
căpătând dependențe. 
dar, nici măcar asta 
nu sunt.

sunt spectatorul fără bilet, 
prins într-o buclă a propriei obsesii; 
mă ascund după cortină
să văd filmul acesta, iar și iar. 
ca și când ar fi o dublă 
regizată până la epuizarea tuturor actorilor lumești. 
și nici măcar nu urmăresc tot filmul, 
doar aștept și aștept, 
tremur și aștept scena aia… 
știi tu, 
când îți treci mâna prin păr, 
îți răcorești ceafa 
și privești către orizont, 
pozându-i. 
apoi, te întorci 
și mă privești. 
aceea e clipa 
care răstoarnă toate teoriile, 
clipa în care 
aș putea demonstra 
că întunericul e lumină, 
lumina e grea 
și că îndrăgostitul 
poate trăi fără să respire.