fericirea

fericirea este atunci când fiecare clipă care urmează să o trăiești o primești ca pe o binecuvântare, nu ca pe o povară

fericirea este tovarășul de drum care poate căra povara nefericitului

sens unic

tălpile mele, 

înainte să fie tălpile mele, 

au fost parte din ceasul care acum a stat, 

prins în perete

strat peste strat, 

timpul măsurat l-a îngropat, 

pare o gâlmă ușor de confundat 

cu zugrăveala

tălpile mele au rămas cu nărav 

ele țin să îmi amintescă, în fiecare dimineață,

că, 

și nemăsurat, 

timpul trece 

se întind pe podea și-aruncă în mine 

cu noduri de piatră spartă 

ce-mi cresc noaptea prin glezne

uram să dorm 

o pierdere de viață, îmi spuneam 

astăzi, iubesc somnul 

acolo, prin vise,  

materia sfărâmicioasă nu-și are loc 

acolo te vânează 

alergi fără scăpare, dar mereu scapi 

deschizi obloanele, 

intră lumina și gata 

nici nu trebuie să dai satisfacție tălpilor

și nimeni nu-ți spune,

nici acolo, nici aici,

când va să fie

ultimul somn și primul pas

indicator de drum

pendula din ceas

convingere urbană

competiții sportive, reality, știri, filme, muzică, comedie, tragedie, interviuri, cuvinte, cărți tipărite, ziare electronice, bloguri… toate la foc automat.

în grădină prunul a prins monilioză, boală de la plictis sau alergie la ploile acide, stropeli de prin sateliții rătăciți.  în casă ciupercile se strecoară între noi și ecrane, mor într-o fixație comportamentală- se prind lanț precum coralii, se zidesc. le inhalăm sporii până devenim asexuați așa fel încât dansul nostru nu este condus, este paralel cu podeaua, plutim.

pereții îmbrăcați în tablouri neasortate se topesc neîmpliniți, nici nu ajung la starea de moloz. au un contur dedicat tapetului, nu zugrăvelilor. atât și câteva lacrimi de umezeală, mucegaiul se întinde la umbră.

nu știm, nu am văzut astfel de bizarerii.

transplant de origini

praf cenușă și fum, betoane și fier, 

o pădure de castani și plopi în care s-au zidit casele stratificate, 

ei le-au numit blocuri; 

locul în care eu, rătăcitor printre stele, 

am făcut popas, 

cât să mă nasc.

în miezul meu nu pulsa inima întreaga, 

prin vene-mi curgea miriștea și țărâna, 

salcâmii și frasinii, 

răsăritul soarelui precum o icoană ce se înălța dincolo de măgură, 

apusul roșu în care simțeai că poți păși 

și perdeaua de stele pe cerul unei nopți de vară. 

și pentru că-mi plăcea să umblu desculț.

așa mi-au primit dorințele 

și-n mine au pus o parte de oțel și zgură, 

pe acea parte stea călătoare; 

o parte aluat dospind și o lumânare, 

pe acea parte rădăcină.

 Suntem patru laturi, dar eu mă vreau cerc, conștiința mă vrea spirală. 

O latură ne cântă tăcerea- amintirile.

O latură ne mângâie tăcerea- suferințele.

O latură ne cunoaște, ascuns…

O latură e… necunoașterea.

Dar eu mă vreau cerc.

Un soi de pământ pus în ghiveci…

Și nici nu cer apă!

despre spirală, altădată.

mă leagă prea mult “laturile” (despre diacritice, numai de bine).

PS:- adânc mă cufundam plutind într-o spirală

cum cercuri neînchise se lăfăiau sub mine

dezlegând enigma:- ce-ai aflat la școală, nu-i despre tine! Poveți din patrulater.

dragostea-i trup de ape

ce-i apa-n cascade? 
un strigăt de jale, un strigăt de joacă? 
o fi punctul culminant 
după ce s-au mângâiat 
o vreme, 
în dragoste, 
pământul și râul fără o coastă. 

știu că prelungirea noastră are forma apei, 
că nu-i nevoie de trup, 
oricum, 
te văd pretutindeni; 
ești locul adâncit din perna unde zâmbeai în somn, 
eu și un fir de lumină, 
strecurat pe furiș printre perdele, 
te mângâiam. 
ce mult îmi doream să mă visezi, pe mine!

ești ceașca din care ți-ai băut cafeaua, 
eu ghiceam în a mea, 
iscoditor, 
nesătul de drumul sorții 
ce mă îndemna să privesc 
jumătatea sânului ce înflorea 
răsfățat în decolteul tău; 
silueta ta ieșind pe ușă, 
păstrată ca o fotografie în minte, 
să-mi țină de dor până ne vom revedea.

liniștite, 
apele își așează pletele pe mal 
și malul doarme 
și zâmbește în somn; 
că, de-am fi de lut și dragostea ar fi o apă, 
ne-am topi, 
am deveni noroi. 
chiar și așa am fi împreună 
până când apa nu va mai fi 
și noi 
am redeveni țărână. 

dar suntem din cuvânt șoptit, 
în zi de odihnă, 
fără trup; 
prin noi curge dragostea și arde, 
alunecă în toate formele, 
culminează-n cascade.

doar numere

un spațiu, infim, mai sus 

și poți să vezi cum se aprind stelele, 
chestiune relativă pe care 
o poți bănui citind un barometru.

un spațiu infim, ma jos 
și fumul se lăfăie, 
se joacă de-a ceața gri,
profită de chestiunea relativă;
în seara asta nu vrea să danseze cu norii.

dacă prind liniștea uitărilor, 
visul sânului protector mă îmbracă de hibernare. 
tot o chestiune relativă, 
somn al pulsului.

caii sălbatici aleargă prin mine, 
galop sau răscoală de sânge, 
dar asta-i chestiune deloc relativă, 
parfumul tău, absolut, e de vină.

asta se întâmplă când arăți cu degetul 
către absolut, ori către relativ, 
folosindu-te de sofisme și metafore, 
rămâi năucit.

că nu-i fumul după cum arată barometrul 
și nici cerul plin de stele când pui măsura unde dorești.

nimic relativ în a fi așa cum este în mod absolut.

și nici starea de bine nu-i întâmplătoare 
dacă mintea îți este alături, 
cum nici galopul caiilor sălbatici nu este etern 
și, știm, parfumu-i mereu efemer.

eu tac, el spune

“d” este o literă tastată la întâmplare; 
închizi ochii și amesteci un pic spațiul 
ca să dai întâmplării o șansă și uite, 
nimic deosebit.

“copt, larg” sunt două cuvinte la întâmplare; 
poți sta cu ochii deschiși, 
dar închizi mintea. 
nu-i ușor, 
dar nici greu. 

“cal, cartof, unde, picior, bine, vreme, avânt…” 
până aici am reușit. 
mintea tăcea, 
aș fi putut continua, 
dar undeva, 
în capul pieptului, 
împingea spațiul și întâmplarea, ceva. 
un ceva cald, strâns
- ca atunci când stai cu genunchii adunați, 
îmbrățișați de propriile mâini, sprijin pentru cap- 
dar stăpân peste tot ceea ce sunt, 
ceea ce am fost. 
m-a îndemnat: scrie!

și-am văzut timpul fertil, 
linia verde cărare, colțul lumii umbrite, soldații desculți alergau. 
himere, mi-am zis. 
or fi din vreun vis în care căutam 
să înțeleg de ce lumea descântă fecioarele, 
de ce copila femeie primește coroană de spini, 
pentru o dragoste inocentă; 
cum omul judecă acolo unde natura primește 
și cum omul aplaudă acolo unde natura nu primește, 
dar el a răzbit înfruntarea. 

o fi poteca pe care n-am mai umblat 
și-a înțelenit. 
dar eu știu acum că drumul este numai de dus 
și nu-i cărare. 
în față iarba crudă pe care pun următorul pas, 
în urmă iarba târzie stă să adoarmă 
sub cântec de leagăn 
și de bun rămas.

că atât mi-a fost deajuns, 
cât să trec strada, 
să văd dincolo de ziduri era lumină. 
păstorii primeau cu binețe trecătorul din mine 
și pașii mei mă duceau tot mai sus. 
poate d’aia mi-a plăcut muntele 
și stânca tăcută, 
mai puțin zbuciumul mării. 

au încercat cu leaț uneori să mă prindă, 
le-am arătat drumul la vale și drumul la deal. 
mulți au dezertat, 
mulți m-au confundat cu locul 
și-au trecut pe lângă mine. 
au mărșăluit până li s-au tocit bocancii, 
apoi au plecat, în tălpile goale, de unde au venit. 
nu i-am mai văzut demult.

acum, 
prind câte o literă la întâmplare, 
două cuvinte, 
un șir de alte cuvinte, 
până când din capul pieptului îmi vine să spun. 

și spun!

primesc

tu să-mi dai povara o primesc 
doar să-mi spui unde și când 
acolo voi fi 
atunci voi veni mai pregătit 
mai bun eu pot să fac liniștea 
să îți prindă chipul atât de frumos 
când dormeai pe brațul meu în care 
încolțeau mii de ace adânc le răbdam 
jucându-mă cu ele lăsam focului să guste 
fiecare respirație a ta îmi ținea 
inima vie o creștea celulă cu celulă 
fecunda unei deveniri 
cum primii pași ți-au arătat 
cât e lumea de mare 
atât am inima tu mi-ai sădit 
creșterea ei să o pot dărui 
pe bucăți fiecărei clipe 
care te doare

straturi

că inima are și ea inima ei și că suferința are și ea suferința ei n-am știut până când prima dragostea a plecat într-o dimineață și-a uitat să se întoarcă către seară

atunci știu sigur că inima a murit în mine, dar am rămas în viață

a murit totul în mine și nici suferința nu mai trăia

acum, când scriu, o simt, iar

colorată

colorată-i viața uneori

zbor de clipă, cânt prin flori

flori albastre din cer rupte

așezate-n straturi multe,

gălbenele prinse-n joc

dacă-n viață ai noroc

roșul vine pe furiș

lângă dorul cel aprins,

undeva alb, lacrămioare

prunc în viață de-ți apare

verde stă ca un covor

dacă-n viață ți-e ușor

mai sunt și culori zurlii

prinse-n jocul de copii

toate-s faine, chiar și negrul

dacă tot umple întregul

toate, toate îs de bine

dacă nu lovesc în tine

izolare pe câmpul de iluzii

de la drum, către stânga, pleacă o cărare

un ciocârlan tot spune că de sus pare un vas capilar

dar, cine să-l înțeleagă

cărarea trece printr-un desiș de acăți, ici colo câte un măceș, ori câte un murar

un arici șoptește cu glas spinos că-s junghiuri

dar, cine să-l înțeleagă

cărarea se termină într-un câmp cu o floare și mii de stropi de rouă

floarea tot spune că-s oglinzi

dar, cine să o înțeleagă

acolo dacă ajungi nu-i drum de întoarcere, tot ce poți să faci e să scrii poezii, să le citești cu glas tare, să te înclini în fața stropilor de rouă care te aplaudă cu chipul tău, alături de-o floare, să te rogi ca nu cumva raiul acela să-ți fie perturbat de vreun alt rătăcit

în fiecare noapte o stea cântă cu jale

dar, cine să o înțeleagă

așchii

între noi fie vorba am făcut și eu un remene d’ăla de se vede prin tine

am băut vreme înainte un bidon de ce mi-au dat să înghit ca să se strecoare cunoașterea aparatului fără urmă de îndoială

mi-au prezentat instrucțiuni, precise reguli, despre care mai târziu am aflat că așa făceau tuturor

când m-au scos pe unde m-au băgat i-am găsit cu gurile căscate privind la un monitor

cică e ceva în neregulă cu mine că așa ceva nu-i posibil că o fi fost pană, ceva despre magneți

săptămâni întregi au analizat au dezbătut până s-au împăcat cu ideea

dar ce am? întreb

ai sângele crăpat!

aaa! știam, că mi-a zis odată doctorul de inimă uitându-se la un ecaghe:

ai grijă că inima ta bate când vrea!

zero plus

cum infinit cu alt infinit nu se adună, asemenea suferințele

cum inifinit cu alt infinit nu-s împreună, asemenea suferințele

cum fiecare om privește pierdut către zare, fiecare un punct, alt punct într-o lume, asemenea suferințele

toate se pot depărta, dar toate se pot apropia

doar moartea este infinitul care stă lipit de zero

seara

ne cuibăream în camera cea mică

eu, bunul, buna și Mița, o pisică

afară gerul se tot izbea de geam

cu bărbăție îndată-l alungam

pășeam fălos și dam la toți de veste

răsplata o primeam, în dar poveste

în care bunul, prin frig și prin noroi,

dincolo de glie, luptase în război

săltau în vatră gloanțe și obuze,

din lemn răzbeau țipete confuze

limbile de foc mi se prindeau pe față,

hipnotizat vedeam soldații se-nalță

avion o muscă cădea de pe tavan

părea rănită, nu știu, deja visam

tunuri puști și tancuri

în sobă le topeam

fir de mătase

în cameră-mi dormea un fluture cuminte

acoperit c-un colț de umbră și un fir din visul meu scăpat
nu am știut că a părăsi e doar o bătaie de aripi și o fereastră deschisă 
nu am știut că o rază poate fi drum

un fluture cu aripile rupte lovit de un strop de ploaie 
a adormit 
pe drum alt strop și-a rupt aripile îmbrățișând 
o piatră acum mă apasă 
în somn mă îmbracă în mătase curată 
pe firul ei caut locul unde dormeai 
tu, fluture de umbră, 
să-ți mângâi praful aripilor 
lăsat drept urmă

scrisoare pe var

cum pâlpâie pe varul alb, terestru, 
în lampă focul, 
de-ar vrea să zboare, de-ar vrea să spună:
“umple locul!”
cum umbre reci, dorințe trecătoare
pe față-i curge timpul și chipul său de ceară
închide, în spatele ferestrelor, povestea
iubirilor de seară
prin alte umbre, vii, dar călătoare
s-au dus, acum șoptesc, nepământene
iluzii, prinse-n palmele de lut
iar între coaste, adânc, 
printre caverne
dorurile mute, la porți, se-adună scut

“or’ unde-am rătăcit acele drumuri, toate,
or’ unde prind izvoare de singurătate?”

departe e tărâmul cela visat în nopți târzii
azi, unde-i drumul, n-ai cum afla,
n-ai cum să știi
pereții albi, de var terestru
îți mistuie desenul tău, 
rupestru
condeiu-ți doarme și rece te atinge
înghițit de umbre și focul tău
se stinge

omul- pasăre frântă

fără oase-s și tot nu pot să zbor. de ce?

de gol.

dar pasărea cu oasele-i goale, de ce zboară?

e întreagă.

întreagă-i și-o aripă ruptă!

oasele-s pline cu durere.

și omul?

un suflet frânt nu este întreg.

Risipitorii

 la intrare se înmâna fiecăruia o haină și un bilet, dar nici unuia după folosințe ori după drumuri, dupa cât de cald, cât de frig, ori câtă ploaie sau vânt;

flămând sau nu, trist sau vesel, slab sau gras... fără deosebire, fiecare primea o haină. o luau dintr-un coș, la întâmplare; haina și un bilet pe care scria “doar dus”.
își îmbrăcau haina, puneau în buzunarul de la piept tichetul și intrau într-un tunel.
la ieșirea din tunel i se cerea fiecăruia biletul. acolo, un ins, care părea mai bătrân decât timpul, rupea biletele; la unii mai mult, la alții doar cât o ciupitură, apoi le înapoia o parte din ele.
- de ce? întrebă el uitându-se la jumătatea de bilet pe care i-o înapoia bătrânul.
- pentru că așa stă haina pe tine.
vorbele bătrânului nu-l întristară. ba chiar l-au făcut să zâmbească.
strânse jumătatea de tichet în pumn, își așeză , mai mult din reflex, haina, făcu un gest al proprie îmbrățișări și porni, hotărât, în călătoria sa.
n-avea vreme de pierdut.

epigrame

Duel

pe lângă plopii fără fel

purtam cu mine un pistol

aveam duel cu-n anofel

eu îl ocheam, el:“hai pașol!”

***

Doruri confuze

tot aștept scrisoare de la Vladimir,

că îmi promise astă-vară-n Vamă;

după-un fum e cerul, privesc și mă mir

o fi un luceafăr sau… cum îl cheamă!?

***

pace/drace

licuricii sunt pe cale de dispariție

ce poate spune o molie despre lumină? 

un fel de zbatere către adâncul în care 
nu va găsi loc pentru sine

nimic

dar un licurici?
o zbatere, alta, altfel
este căutarea căutărilor, 
emoția așteptărilor
nu este lumină mai îndrăgostită 
decât cea a licuricilor!

insectă-i și una și alta
lângă una lumina
în una lumina

poeții…

ce poate spune un poet 
care spune doar din ce știe?
o zbatere către adâncul în care 
nu va găsi loc pentru sine

nimic

dar poetul care spune ce simte, 
ce trăiește?

o zbatere, alta, altfel
este căutarea căutărilor, 
emoția așteptărilor
nu este lumină mai poetică 
decât cea a poeților!

poet e și unul și celălat
lângă unul lumina
în unul lumina

 

ploi

toate ploile-s doar una 

de joacă cuprinsă sau
sunt frați și surori 
plecate prin lume, 
prin lume cuminte 
s-adune scrisori, 
să le trimită în nori, 
arhivă de gânduri, 
promisiuni în
goale cuvinte?

una dacă-i, e o răsfățată, 
se iubește cu pământul, 
îi fură pântecul, 
îi mângâie inima de piatră, 
apoi, 
îl părăsește pentru o roată 
de foc sărutată
pentru o năframă de cer 
unde-și face cuib 
până o prinde, iar, 
cheful de joacă 

multe de sunt, tot una vor fi, 
în horă sunt prinse, 
între maluri cuprinse,
ori petec de cer- năframă de vis, 
aici, pe pământ
în dorul nestins
vor fi împreună 
iarna sub brumă, 
vara-n fântână, 
spre cer o furtună…

vorba bătrânului

viața-i să te bucuri de ea, măi copile, nu câini!

avea o vorbă rară și un tremurat de palme 
de parcă
și-ar fi luat rămas bun,
mereu
dar, când punea lemnul pe capră, 
la umbră, 
sub prun
și mâna pe joagăr, 
tot tremuratul acela adormea 
sub tendoanele ce se încleștau 
ca și când, 
evadau 
dintr-un lagăr

și venele-i negre prindeau 
chip de râuri trezite
numai eu știu cum 
strângeam din dinți 
și-alergam după el
pe căi ocolite

își punea pălăria pe un genunchi 
și trăgea cu năduf o țigară
și-avea în el o tăcere 
plecată-n depărtări
din mine curgeau râuri, 
plămânii-mi dădeau pe afară,
dar nu mă plângeam, 
doar, 
îi căutam în priviri
pătrunsele zări