dacă nu era așa cum au spus poeții, zeama materiei s-ar fi borșit și florile de măr ar fi capele răsturnate pline cu mucegai și nici pletele n-ar mai fi purtate să mândrească nopți și nici tăcerile n-ar mai fi fost șoptite… ar fi fost un lighean cu articole soioase scurse din locurile intime ale unui lut lăuat.
capricioase, stelele, au rămas alături de cuvinte
se scurge lin această melodie. acorduri (deloc întâmplătoare) se leapădă mirajului. de unde vine? poate că e cântecul care atârnă nătâng de candelabru.
de unde priveam, așa se vedea. și rănile (chestiuni umane care n-au mai încăput sub piele, sub frunte și-ntre oase… aproape nici în gândurile arse mocnit) s-au așezat sub tăcerea lipită pe spoială. cu un rânjet afișat se afirmă drept existență, cât să tulbure cântecul bălăngănit.
ar fi și bolboroseala despuiată ce amenință lumea de prin afară și pe aia rămasă cu gura căscată că (dacă vrea… e mai mult un șantaj) se duce aiurea, pe câmpii, dar înainte sparge geamurile.
dacă n-ar fi întâmplare din urbe, ai crede că e scenariu. dar e reală! e cât de mult se subestimează inaniția culturală și e despre cum se făinează nurii oțeloși ai societății.
dar, ce ai mă cu noi!??
nimic. dar mă junghie putregaiul ce scurmă în privirea înfiptă spre tavan.
și gaura aia din ozon se lăfăie…
