eu, omul neînsemnat, las semn umil și

azi scriu despre nimic pentru că despre tot s-a spus tot. dacă îmi dați termen pentru recurs, zece ani să-mi dați și când se vor împlini o sută voi reveni la moda scrierilor despre ceva. toată cerneala o perfuzez în vene să prindă în ea celulele din ființa mea născută târziu și în prea multe umbre. va dospi între plămânul stâng, mai inimos și plămânul drept, mai palid de frunze uscate. 

își va lua dozele toate de alcool și tutun cât să nu poată fi refuzată la vremea venită-i a curge rânduri, șiroaie de versuri, pe care le voi scrie scrijelind cu falangele refuzate de carne. voi fi antipatic generațiilor terestre, dar voi fi pe scenă, aplaudat de îngeri. 

(elogiu timid la împlinirea a 90 de ani de la nașterea lui Nichita)

peștele de piatră

dacă nu ești peștele zburător poți fi peștele de piatră. te așezi, pregătit de-o veșnicie, și scuturi sălciile găunoase până le desparți în două umbre- una prefăcută în nisipuri mișcătoare, alta în izvorul ce le răscolește pântecele. inima le pulsează în tălpi; de acolo le poți gusta sângele rece, apoi numeri furnicile urcătoare. e ceva care le înghite… înapoi niciuna. 

peisaje pe roți se târâie, pe înserat, către la vale. țărâna răscolită, frunze de coceni și carele bălăngănite de boii beți, de-o zi umblătoare, te inspiră pe tine, peștele de piatră… și le desenezi. pe lespezi, printre crucile ce stau să cadă peste bocitoarele coboarâte din noapte să-ți spună poveștile peștilor zburători.

peștele zburător

am fost țărâna mirărilor prin care fecioarele singure se răsfățau în sărutul soarelui târziu. ele dormeau și își visau pețitorii, eu le încolțeam mângâieri pe sânii de piatră. apoi am fost mugur de jale, lepădat ca o uitare, de un flăcău, mânz al amăgirilor, atunci când peste Lună fecioarele și-au aruncat văluri de mirese. am fost și cărarea celor fugiți, ținându-le rătăcirile pe cale, în drumul de-ntors acasă; ca să nu fie singuri. și stâncă am fost și izvor. am fost de multe ori, am fost, până am devenit un pește zburător și-am urmat ale ursitoarelor cânturi și descânturi:

“ către soare, ghiarele morții să le simți sărut și împăcare, tu, peștele zburător, pierdut în apele uitate departe de mal. alături de vulturi să te ridici, la nori, acolo să mori, nu sufocat în bolboroseala mâlului”

prizonier

să te eliberezi nu e o scuză n-ai cum să supraviețuiești cu râsul plesnind în tine te poți preface poți da buzna poți să te ascunzi punându-ți pielea pe dos să te holbezi cum îți zboară pietrele prin rinichi, transaminazele prin celule, poți să-ți pui inima alături de tine, sub pernă , să te lauzi în visele toate că te-ai lăsat și nu mai ești diastolă, că n-ai nici o dependență, nici de apus, nici de răsărit simți că poți și că nu-i loc de vreo scuză apoi aprinzi câteva lămpi și-ți vine un gând: azi n-am chef să scriu și știu că oricât m-aș screme nu o să iasă nici un fâsss… nema metafora. mă întreb de unde le scoteau geniile și sunt tot mai convins că era în ei chestiune de ADN, pusă acolo de Creator pentru Creație. altfel, de unde ar fi scos gică geniala frază “ai, n-ai mingea, tragi la poartă”? n-am talent de poet și mi-e tot mai clar, sunt plin de vicii și nu sunt nici întors pe dos. inima e la locul ei și toate lămpile sunt aprinse. 

întorc pagina, trag câteva rânduri, supradoză și mă iau de sistolă:- tu ce stai, fă!?

apoi mi-aduc aminte că am văzut o sârmă  ghimpată ce călărea un gard înalt. părea un incest. martor le era un  gardian. 

viață de rahat, îmi zic. de-o viață în pușcărie și nu simte niciodată bucuria aia pe care o simte condamnatul când este eliberat.

stai să-ți spun

am avut un vis ciudat în care ne dezbrăcam de noi, pe pielea ta încolțeau solzii mei, pe pielea mea încolțeau solzii tăi; malurile ne strângeau și pietre ascuțite, în pâraie, ne crestau adânc, până în amintirile toate.

- ce vis ciudat, nu-i așa?

tu plângi, eu plâng, ne este bine

zâmbetul l-am dăruit lor

cu tot cu noi

nu spunem, dar știm, ne este dor

aleargă, aleargă… îmi spui

aleargă, aleargă… îți spun

ne încurajăm

ca doi nebuni

răvășim timpul, spre înapoi, 

înotători amatori ce-n disperare 

căutăm izvorul 

pe tălpi, mângâierea cascadei, ne doare 

jurnal covrigului

în poze era un ou roșu în trei poziții: întreg, tăiat cu burta (gălbenușul) în sus, și tăiat cu curu’ în sus. 

“am găsit oul ăsta de la paștele trecut. a rămas uitat din 2022 în bucătăria de vară. arată bine și miroase frumos.” postarea avea 57 de like și unu cu gura căscată. și avea și un comentariu: “am găsit și eu, acu’ o săptămână, un ou de anul trecut de la paște. l-au mâncat copii. le-a plăcut și sunt bine.”

apoi citesc despre unul care a descoperit că în 2030 se va descoperi elixirul vieții..

mă ridic de pe bancă și plec să împart covrigii. știți, eu sunt băiatul cu covrigii.

- din 2030 nu vom mai muri, cică se va descoperi elixirul vieții…

- cine vrea să trăiască veșnic? mă întreabă în timp ce-mi dă banii pentru covrig.

- eu, zic.

- te-ai plictisi.

- mă plictisesc vreo 500 de ani și-mi trece. trece și plictiseala…

afară încă se moare. și se moare pe grabă, de parcă nu vor să apuce 2030. 

oricum am decis:- anul ăsta nu mănânc ouă fierte de paște. eu chiar vreau să apuc 2030.

nu răspund propriilor scrisori

uneori îmi livrez propria corespondență o fac dezvelind straturile din mine iau un gând și-l pun în cutia poștală pe care o las să vibreze în torace mi-a venit ideea când s-a aflat că toată ambrozia au păstrat-o zeii și pe toții zeii i-au cântat oamenii și când s-a aflat cântecul n-a mai căutat nimeni nemurirea

acu’ mi-am livrat o scrisoare pe care am scris-o în timpul e lipsei, atunci când zeii se-ascundeau. 

deschid și citesc: 

“de ce ți-ai dori să fii creator când poți fi euglenă?”

cioburi

dincolo de oglindă gândurile nu-s. văd un cap, o privire, niște buze… văd niște stabilopozi ce-mi apără ridurile de lacrimi și, cam atât. lapsus. iau puțin din fiecare ciob și mă atârn tacticos cu oasele la vedere. trec falangele prin păr ca și când aș răsfoi o enciclopedie, dar n-am mâinile atât de lungi cât să mă țin de ambele părți ale felului meu de a fi- mi se pare că tot ceea ce am gândit vreodată ar trebui să fie acolo, la vedere, dar e clar, nu-mi voi aminti. rămân bulversat și puțin iritat. pun toate cioburile într-o cutie și mă pun și eu lângă ele. mă las la păstrare, pentru altădată.

acum știu că

trenul ăla știa despre întâmplarea ce urma să vină d’aia ne lăsase toate compartimentele goale până și cântecul roților era transmis în surdină ca și cum atmosfera trebuia întregită cu o astfel de favoare tu priveai pe geamul dinspre dincolo eu pe geamul dinspre altundeva dar ne prefăceam că urmărim tablourile mișcătoare de fapt te priveam în oglinda nopții gustând pe furiș din chipul ce ți se reflecta întreg și precis cât să îmi imaginez că ești pusă acolo pentru mine tu păreai indiferentă și-mi numărai discret cârlionții și umerii lați aveai un zâmbet care părea dăruit unor amintiri dar era zâmbetul despre care ai uitat că mi-era dăruit și trenul tremura pentru că știa despre întâmplarea ce urma 

eșarfa dăruită era albă și din mătase îți păstra mirosul pe care eu mi-l imaginam că e al săruturilor tale trenul ăla nu mai tremură de mult dar ne spune povestea în formele sale toate eu sunt altceva tu alta numele noastre nu s-au mai spus de atunci de atâta vreme că nici nu le mai știm eșarfa a inghițit povestea toată

tăcerile pot fi vindecate cu un pas înainte până la poarta lupului singuratic ștergând cărarea ce-a dus pân’ la el, cu un pas înapoi desenând cuvintele nerostite pe pânza oceanului ce s-a întristat, apăsat de atâtea insomnii din nopțile rupte-n fâșii 

o fi avut vremea lui și decorațiile i-or fi pătruns sub epidermă, cu tot cu cicatrici, dar azi stă pe un pietroi, în drum spre casă și-mi spune despre insulele de prin râuri că-s doar niște zgaibe îl ascult și ratez momentul ăla în care am schimbat locurile. tac. tace și pietroiul pe care m-am așezat.

îmi spun că despre oameni nu s-a spus nimic că dacă s-ar fi spus cărarările n-ar fi pline de frunze și nici nu s-ar fi inventat aplauzele poate ăsta este motivul pentru care s-au inventat punctul și virgula  să poată fi îndesați toți ce au de spus în toate momentele de tăcere

m-au dezlegat și-am ieșit din acvariu

eu, când am citit “legendele olimpului”, am revenit la viață (știți, v-am povestit, c-am murit de câteva ori) adică, m-am prins de marginile acvariului și-am pășit pe iarba crudă, în luna lu’ mai.

asta știu acum, când vă spui. atunci simțeam o amețeală despre care am aflat, mai apoi,  că-i viața. 

mai apoi, când am dus cu mine, cele două volume, scrise de Mitru, la țară; aveam obiceiul să citesc iar și iar, aceleași cărți. nu. nu din prostie. doar pe alea le aveam. că nici omu’ sănătos nu mănâncă numa’ mămăligă toată săptămâna fiindcă-i place. 

și-a apucat tataie la ele. și le-a citit. și când a fost gata vacanța mi-a zis să i le las și i le-am lăsat. vara ailaltă tataie citea din cărțile alea. iar. 

om cu viața lui, de trudă, descoperise lumea zeilor și-l fascina. 

privindu-l, am văzut de câte ori murise omul în viața lui și-am mai înțeles că m-au dezlegat, că-i rândul meu.

îmi aduc aminte cum

am murit prima oară din curiozitate, voiam să văd dacă mă plânge cineva. îmi plăcea muntele și-am plecat o vreme, în chip de corb, sus, deasupra lor. între aripi și nori am uitat despre mine. a doua oară am murit de frică. mi-era frică de înălțime și de drumul lung către casă. apoi m-au prins și m-au dăruit morții în acvariu.

acum mă joc cu frunza căzută din tabloul agățat pe perete; o frunză roșie, frumos conturată, ce-alunecă pe luciul de apă în derivă. nu sunt maluri, nici pași pe nisip nu sunt, nici îndragostiți să le-ascult dorințele, iar eu nu mai sunt peștișorul de aur, sunt doar o bucată din mine.

haiku

în urma iernii 

se leapădă de pomi 

fluturi de gheață 

nu scriu, dar

dacă aș fi poet aș scrie despre fiecare zi ca și când ar fi una ca și când timpul a alunecat în spiralele noastre ca și când zorii s-au topit în în dimineața aceea când tu dormeai pe o parte din mine în care m-am mutat cu totul, pe furiș, lăsând afară din mine doar ochii, să-ți privesc umărul gol, erotic desen uitat de zei aici, pe pământ

și dacă aș fi poetul poeților n-aș îndrăzni să scriu vreun rând, pentru că n-ar fi nici un poem atât de poem precum rochia ta, aruncată pe tastatură

psihozele unui copil nu sunt din lut

păsările mele migratoare sunt dintre cele iubitoare de stârvuri în zborul lor mi-adună pe partea mea de cer găuri de ozon prin care visele-mi zboară-neant n-am colivii, doar una, a mea și n-am vreo îmbrățișare în stânga e patul pe care se moare în dreapta copilul captiv în față o femeie căreia îi spun mamă și mă doare și nu știu să mă plâng

dacă mă vedeți în parc, pe-o bancă, la o țigare privind dincolo de ușa bisericii din cale să știți că privesc demonii ce nu știu să piardă nici măcar în fața altarelor aș fi bătrâna ce-aprinde o lumânare și-aș femeii din față că mi-e dor de mama aș spune o rugă pentru sufletul ce-și caută zarea și-aș plânge cât să-i dea copilului măcar o bucățică din libertatea ce-o am, pe care n-o am că-i dusă dincolo de nori

nu mă lăsați păsărilor mele ele mă vor stârv sunt doar un alt copil ce-și dorește doar o îmbrățișare

din porțelan sau din paie

în magazinul meu vând păpuși nemachiate le iau din talcioc aproape dezbrăcate le trec prin fum de zahăr ars să le-ndulcesc, să le amintesc despre zâmbetele uitate prin debarale azi este o zi ploioasă n-avem clienți și pe vitrină se zgâiesc stropii împrăștiați de trecătorii grăbiți ei n-au ochi să ne privească noi n-avem răbdare să îi amăgim stăm la taclale 

se legau de sfori se răsuceau între ele se lepădau de pudoare și se-amuzau armonios în gust de șampanie și fum de țigare erau vremurile despre care îmi spuneau șoptit păpușile mele nemachiate eu le lăsam impresia că recunosc locurile alea ca și când colțul meu pătruns de sete și de foame și umbrit ar fi fost doar un delir, nimic adevărat le mințeam despre talentul meu de păpușar și despre cramele în care păstram vinuri spumoase 

pe tarabă stau gândurile, le vom da rest celor care iubesc păpușile uitate

pe pielea nudă îmbrăcam un pieptar fără să știu că

de câte ori purtam pieptarul acela luam cu mine mirosul gutuilor coapte pe plită și al mălaiului ce bolborosea în tuci din lemn de corn toiagul mi-l însoțeam pe drum ca și cànd toate poveștile  pădurilor ar fi fost ascunse în el ascultam și nu știam că tot ce-auzem erau gândurile mele despre o lume în care urma să plec, despre o lume din care urma să fug 

mi-am pus costumul din piele nudă și-am rânjit a dispreț în fața oglinzii n-au răsărit spirale și nici noi universuri doar uneltiri ale unor gânduri uitate rătăceau prin porii nisipului întrupat în oglindă crestând amintirile până la adâncimea aducerilor aminte

de unde eram orașul se vedea ca și când ar fi înghițit pădurile toate metastaze oțeloase pătrundeau dincolo de nori și norii păreau că se joacă alunecând pe balustrada unui curcubeu ademenit de umbrele solare apoi am văzut tăcerea apoasă în care urma să-mi caut pieptarul și mirosul gutuilor coapte era ca și când toate orchestrele ar fi tăcut deodată ca și când toți vulturii ar fi înnodat rotocoale izbindu-se de stânci urmărind ploile stelare

azi toate poveștile se scurg în canale n-au preț n-au miros și nici tovarăș de drum nu mai au au doar niște fețe ce rânjesc privind pârjolul pădurilor 

tablou de primăvară

pâraie leapădate de ghețuri se rostogolesc la vale/doi țurțuri sădesc clopoței sub o stâncă umbrită/ o salcă bătrână își etalează mâțișorii; făloasă-i de tremură toată. 

pe un ochi băltit, sub raze de soare, o vrabie se primenește/ un petic de zăpadă, posac, se prezintă, rănit de brândușe

tablou-l semnează, cu aplomb de artist, amețit, un bondar

între alb și negru (iar)

te văd toată, în toate liniile-ți curbe, pe care le perfecționezi punându-le căluș legat în nod de nuanțe imprevizibile și culori amestecate cu lumini și umbre

eu te desenez, portret în creion, între nisipuri mișcătoare 

(desprins din soare, un bulgăre, preface nisipurile în oglindă)

ești acolo,în oglinda perfectă, unde adevărul stă ascuns, dar lasă la vedere dansul siluetelor din spatele himerelor

între alb și negru

portretul tău, desenat în creion, stă agățat sub rama oglinzii perfecte 

te văd toată, în toate liniile-ți curbe, pe care le perfecționezi punându-le căluș legat în nod de nuanțe imprevizibile, culori amestecate ce răsăr dintre lumini și umbre

în oglinda perfectă adevărul stă ascuns dar lasă la vedere dansul siluetelor din spatele himerelor

nisipul ud se răsfăța pe gleznele tale 

mai lasă-mi, bătrâne, o vreme, cât să mai scriu câteva rânduri, să le iscălesc cu al meu oftat, să le pui în desagă

dospește clipa într-o desagă aruncată pe umărul timpului - poștaș arhaic ce-mparte misive, răbdător, clipa amintirilor.

într-a mea, stau scrise rânduri despre palatul copilăriei- saltea din paie și-un țol ce zugrăvea peretele de lut. o adevărată împărăție. 

și-un colț de umbră de unde, pitit, ascultam poveștile trosnite ale unui salcâm trecut, ariculate-n sobă. 

balaurii se îmbulzeau să-mi cucerească locul strâmt, aruncându-și spre mine limbile de foc dintr-o lampă înnegrită.

n-aveau să mă-nfrângă; aveam un scut fermecat- mângâierea blândă a bunicii și-al ei oftat

nostalgagică

erai fata de la pagina cinci din gazeta pe care o cumpăram pe doi lei căzuți dintr-o eclipsă

eu mă prefăceam că-s capitalistul grozav și necumpătat, 

investitor în zarzăre adunate din vremea lui opt dintr-o lovitură

ne mergea bine și beam suc după suc de la tec

(ai crede că eram pregătiți să o ținem așa mult și bine, dar ne-a fâlfâit inflația și-am rătăcit unul de celălalt)

printre fiare cu ochii roșii, camuflate în foi de ziar, etalând răbdarea arhivelor în care au mucegăit, purtându-și colții sub pielea plină de căpușe 

acolo te-am regăsit

ce zâmbet știrb, ce priviri adânci… și eu rupt în coate și se vedea pe noi, eram făcuți unul pentru celălalt

(părea că destinul ne voia împreună, dar tu erai pe celălalt peron și cartelă aveam doar pentru dus)

n-a fost să fie, îmi zic. te caut în știrile de la ora cinci și te țin minte, te simt fierbinte (candidă bucală, uneori pe buză, mic herpes)

talent risipit

vezi tu? acum mă gândesc la tine și te văd pom altoit ce-aprinde muguri într-un năvod de brumă târzie prin mijloc de april ce risipă! îmi zic, petalele arse își cad poveștile nespuse îmbrățișând trupul pământ drept rămas bun acum ești pomul altoit cu frunzele goale umbră a unor amintiri și-ale poveștilor despre fructul ce-l ascunzi în tine, nedăruit 

cuvintele mele le scrijelesc adânc, în epidermă

părea caraghios să-mi fac cuib pe-o umbră de castan la răsărit fugeam, fugeam întreaga zi să-mi prind odihna ce n-aveam să o mai prind de prea multă lumină pentru că umbra aia nu știa să țină cu dinții de cuibul meu și nici noaptea nu-mi era de folos că nu orice întuneric e umbră de atunci am renunțat și la scris am luat castanul ăla în brațe până m-au năpădit mușchii dinspre nord și-am devenit scoarță și m-am apucat de citit (c-a trecut unul pe lângă castan și-a zis: bă! dacă toți scrieți, cine mai citește?) am zis că-i de luat în seamă și cum să fiu mai cult decât sunt? să citesc haice d’alea scurte, proverbe, ghicitori, soneate, texte d’alea lungi, cronici, memorii, romane? am decis să citesc ăl mai lung poem al tuturor timpurilor, în varianta veche, în varianta revizuită, în toate volumele scrise de toți autorii…

stă să se rupă umbra și cuibul părăsit se destramă mușchii dinspre nord s-au uscat, dar cresc lăstari înspre sud, castani mici îmi răsar din tălpi nu știu dacă voi termina de citit cel mai lung poem scris vreodată, dar mă surpind uneori scrijelind pe scoarță și parcă mi-e dor 

fără acorduri întâmplătoare

tâmpla mea lângă tâmpla ta, lângă timpanul meu, lângă timpanul tău 

cu pulsul zbătându-se în emoția mea, care doar vrea să asculte emoția ta, care vrea să tacă precum o liniște între două măsuri, între două sistole, altfel doar falseturi asumate 

și tu, și eu, avem inimi transplantate din partituri de jazz din care vin, din care pleacă, celulele albe și celulele roșii și toate celelalte celule pe acorduri de lemn crud

așa îmi las eu capul pe tine, spre stânga, ca să te simt 

așa mă primești pe umărul tău drept, ca pe un sărut

așa rămâne în urma noastră simfonia neînchipuită a două trupuri plutitoare

puzzle 3D- adânc în noi

Pe partea dinspre mine ești.  Pe partea dinspre viață ai rămas. Stăm în penumbre, de teamă să nu ne sfărâmăm Tu știi, eu te păstrez întreagă, toată. Dar timpul ne-a creponat, cum numai el știe s-o facă

Bucăți din noi încep s-apară. Le adunăm pe furiș, le ascundem în buzunare; tu te faci că nu mă vezi, eu mă prefac că n-am să te pierd, păstrându-te, bucată cu bucată.

Se vor mai juca, vreodată, jocul, privind la noi.

povestea gustului uitat

dimineața asta are gustul laptelui de mamă.

poate că asta este drama lumii ăsteia, nimeni nu își amintește gustul laptelui de mamă și nici măcar nu-l poate imagina.

aprinzi o țigară și-ți spui: - ăsta e, nu poate fi altul!

apoi te lași pe-o parte și aștepți să vezi încotro duce ziua din dimineața aceasta în care ai luat forma apei;

te prelingi în noroaie discutabile ori, dacă ai răbdare, te desparți în mii de vapori, fiecare altul, dar cu aceeași poveste- povestea gustului uitat.

când am uitat de noi a venit

ziua în care n-am mai fost ce-ai vrut tu să-ți fiu a fost ziua în care n-ai mai fost ce-am vrut să-mi fii și-am părăsit chipurile ce mi le imaginam că stau peste noi privindu-ne din balcoane d’aia ne-am mutat la ultimul etaj, deasupra plopilor ca să prindem întâia ploaie și să ne spele de prea multe zile care urmau să vină iar și iar eu fără să mai vreau să fiu tu fără să mai fii ce vreau atunci a fost prima reprezentație între două tramvaie eu te priveam din unul tu îmi întorceai spatele din celălalt și-ți lăsai coapsele la vedere fără să ceri bilet cumva urcam pe șinele alea până la ultima stație ca și când acolo ar fi fost depozitele celor ce le-am pierdut din toate călătoriile toate n-am făcut decât să amânăm călătoriile următoare și să săpăm macaze pe pântecele noastre prefăcând dorințele ce-au trecut în dorințe ce s-au prefăcut ți-am lăsat timp să îți termini spectacolul și spectator n-am fost să-ți fiu și mi-am pus capul pe genunchi lăsând să-mi fie martor doar trosnetul acela ce-mi spunea că tu nu ești acolo să te supui și nici o cale nu te va face să vrei să-mi fii, să-mi mai fii

dacă las poarta deschisă și plec la drum, agale…

uneori, timpul, umblă ca o așchie prin gânduri/ are o poftă mișelească să-mi pocească zâmbetele, să le izbească până la năucire prefăcându-le-n lacrimi/ ai crede că toate șoaptele alea, “te du, te du,  sunt lamentările unor clopote din lemn bătrân, surde și aritmate/ îndemn perfid către recunoașterea următoarei clipe ce-a fost cândva, ce n-are să mai vină/  ca și când sub praful ce s-a așezat prin albume pozele sunt doar niște răstălmăciri cu iz hepatic,/ și fețelele alea de prin ele își așteaptă rândul, fiecare la câte o porție de uitare

colecționar

din grădina minunată, pe unde în loc de flori lăstăreau table și sârme galvanizate, s-au cules chioșcurile alea la concurență cu creveții din alimentare găseam acolo plicuri cu timbre, inflațioase, devalorizate, ștampilate… banale atât de banale încât moneda ruginită de trei lei nu o mai risipeam pe timbre, luam gumă cauciucată, d’aia de-ți scotea dinții de lapte și-n locul timbrelor colecționam cartoane de la cutiile de chibrituri le schimbam între noi umblam cu buzunarele pline cu cartoane

astăzi, din grădina minunată, unde lăstăresc bloguri și platforme mediatice, stropite intens cu trafic, direct din sateliți, la concurență cu bumbii din farmacii, culeg ziceri de cuvinte aruncate în vânt, produse industrial, într-un flux tehnologic bine articulat și numa’ bune de înlocuit reclama aia “nici o masă fără pește” cu “ia o bere și-un răvaș”, le colecționez sau le dau la schimb pentru doi biți

e clar, vremea cristalelor a trecut, astăzi îți poți vedea chipul  într-o oglindă de lut, îți poți trece mâna prin păr, închizi ochii și intri în poveste, te agăți de ramele pline de carii și îți simți formele pe din afară și cu ceva imaginație te poți privi și printre măruntaie

jurnalul unui fel de om

omul pământ e omul cu miezul topit sau e pământul cu țoalele prinse-n pietroaie și cu pântecul nisipos

nu este nici urban, nu este nici rural și nici sălbatic nu este

nu se suie pe zgârâie nori și nu se bălacește în jacuzzi

are mai mulți poli și este prieten cu omul gonflabil

spre deosebire de omul pământ, omul gonflabil nu este nici colțuros, nici nisipos și nici nu-și permite să fie gazda unui pârjol

omul gonflabil stă cuminte, într-un sertar…

făcându-le o vizită am observat că fiecare avea pe un perete câte o vitrină

și-n vitrina omului pământ era…

în vitrina omului gonflabil era…

colb

cuvintele au prins vremuri când erau carnivore.

aveau locul rezervat în standuri, peroane, la gurile de metrou și uneori, aiurea, pe stradă, alături de un loz în plic.

astăzi, au decăzut în lanțul trofic, 

au devenit plancton,

ori sunt produse în laboratoare, aruncate-n vânt,

virale;

nici hrană nu-s, nici tratament și în nici un caz nu mai au colți.

condamnații atârnă, spânzurați de-o virgulă…

popas

în dimineața asta, rece

spre altă seară 

drumul nu-i pe hartă

la început a fost mirarea

apoi a fost cuvântul

suficient moment cât să revină uitarea/ nici începutul și nici sfârșitul n-au mai călătorit separat, de atunci/ pulberea din steaua începutului s-a desfătat în schimburi iluzorii cu timpul/ până când plăcerile au devenit carnale

așa a fost prima zi

cumva s-au lățit indecent, strecurâdu-se printre roțile dințate, apoi sărutând nuclee de sori, lepădând lumina precum un favor făcut de târfa bordelului, fără tarif, din plăcere… și-a fost lumină

așa a fost a doua zi, a fost înainte de prima zi (asta s-a pierdut din vedere- timpul și-a uitat calea în jocul desfătării și-a luat-o de-a-ndoaselea)

până la urgiile facerii lumii n-a mai fost decât un pas s-au supradimensionat cuvintele, s-au dezgropat ceasornicarii, s-au scris milioane de volume, tot înainte, metgând cu spatele

fără upgrade

cred că noi am rămas în versiunea beta mai avem de acordat pe ici pe colo unele cuvinte unele măsuri ale clipelor nici nu avem parole pentru next level și-s  departe de noi privirile indiscrete suntem inseparabili noi de noi și avem o singură fobie- ne ferim ca de… de upgrade eu umblu cu mâna prin părul tău ca la început și stau prostit uitându-mă la umeri-ți goi ca la desfacerea eclipselor 

Gastropoda

În lumea melcilor timpul este fleșcăit și drumurile-s de marmură

în lumea  melcilor, de când e lumea lor, s-a născut doar un melc poet, și doar o poezie goală de versuri și fără titlu 

s-a ascultat de la melc la melc

melcii nu aveau ochii talentați, dar s-au talentat zgâindu-se la versurile alea emanate de gândurile melcului poet,  deslușind clar, pe ici, colo, printre spiralele cochiliilor 

doar limacșii au devenit critici lemnoși și taciturni și-au mâzgălit despre versurile poetului într-o carte fără coperți 

metamorfoză

pisicile, au ele pofta aia de joacă, fără să le pese că fluturii n-au nouă schimburi de aripi și au privirea  mijită, ca a ta și-i adâncă până în hipnozele care prefac aripile în scrum 

d’aia stau cuminte în brațele tale, ocrotitoare precum o placentă, la fel ca fluturii ce-au să vină, în cocon, ca să-mi crească o nouă pereche de aripi

îmbrățișarea ta repartizată-n doze

îmi este  antidot a ochilor hipnoze

mă învelesc în tine, fluture-n cocon

metamorfoza veșniciei-n somn 

e locu-n care aș dormi o viață, două

un rând de aripi, de aș avea vreo nouă

aș da. prizonier mă țină

ochii tăi, în a lor lumină

spre toamnă, când aripile-s scrum

ne-om lua de mână, alăturea pe drum

spre un apus uitat pe-o plajă roză

pregătiți de-o altă

metamorfoză

versiunea mea

versiunea mea de pus în ghiveci ar fi o lăcrămioară 

versiunea mea de talcioc ar fi o călimară conturată în lemn, cu figurine sculptate- madone în voaluri de mătase

versiunea mea de librărie ar fi Martin Eden

versiunea mea de cinema ar fi Vagabondul lui Chaplin

versiunea mea de vacanță ar fi două locuri:- casa de pământ a bunicilor cu bătătura aceea pe unde să umblu desculț și, lacul de munte din ținutul pădurenilor, pe malul căruia să poposesc într-un cort

versiunea mea de suferință ar fi o sticlă de whisky, vechi și mai demult decât mine

versiunea mea în lacrimi ar fi altarul bisericuței din lemn

versiunea mea de bucurie (aș putea inventa ceva, să sune poetic dar aș minți), sunt copiii mei

versiunea mea de “ce o să te faci când vei fi mare” ar fi această binecuvântare oferită de destin, unui ins ca mine

versiunea mea de articol de ziar ar fi “condiția umană”

versiunea mea de aventură ar fi zborul cu parapanta; m-aș imagina acvilă

versiunea mea de articol sportiv ar fi un arc

versiunea mea de erou imaginar ar fi șoricelul Jerry

…

stau în pat, imaginând toate versiunile mele, “remeber” despre “o să încep de luni”, stau în pat, eu, versiunea mea de sâmbăta

despre cât de bine scriu eu și cât de amator îngânfat sunt

în fața oglinzilor aspre n-ai ochi, n-ai gură… ești o pată lepădată între riduri adânci dacă nu riști cât să-ți desenezi ochii, nasul, gura și alte alea așa o să rămâi- o pată posibil să greșești, dar fără să riști nu vei putea greși, nu vei putea fi niciodată pocit și niciodată perfect și, oricum, dacă nu vei vedea greșelile, dacă nu le vei recunoaște, vei rămâne un pocit așa că, poate că-i mai bine să rămâi o pată

Nunta

stă Luna,  stă să cadă, prinsă pe cer c-o stea

năframa nopții, o poartă, precum o peruzea.

printre comete albastre, căluții-i poartă voalul

Luceafărul aprinde, pe boltă, felinarul.

mai jos, la tâmpla mării, pe-o dună de nisip

alint de buze moi ïți strălucesc pe chip

în valurile tulburi se-amestecă vibrații, 

în ochii tăi căprui se nasc noi constelații.

nuntașii nopții, de-a-valma, și mari și mici

- cărăbuși și fluturi și câțiva licurici,

martori de seamă pe-al nostru legământ

semnat cu praf de stele, aicea, pe pământ.

D’aia îmi place vechiul

Mie îmi place vechiul

îmi place ceasul ăla, mucalit
care tropăie cadențat, bombănind în barbă ceva 
despre clipele imaginare 

L-am pedepsit, uneori, îndepărtându-l 
să-mi pot auzi bătăile inimii
(momentele alea când mă întreb dacă n-au uitat să mai penduleze,
atunci când aritmiile, țopăielile cordului îmi strică Zenul)

Îmi place atât de mult vechiul 
că-l prefac în demult, în a fost odată 
cât să mă regăsesc pe miriște
în țurca aruncată dincolo de malul scăldătoarei.
M-aș furișa în vechiul meu, tăcut, 
în limpedele ochilor cuminți
și-aș încolți lângă salcâmi
până la fiecare înflorire, iar și iar
vechi eu, până la învechire.

dimineața de după tine

dimineața în care rămân în urma ta agățat între tavanul ăla schilodit, plin de bârne și vaporii furișați pe așternutul în care ai dospit noaptea aceea, mereu prima, altfel mereu ai zâmbit ca și când știai unde se leapădă trupul de promisiuni ca și când toate promisiunile erau acolo, în sertar, clocind amăgiri doar eu mai credeam în ele, le lăsam să-mi pătrundă în inimile toate, jucării prinse în sfori, numai tu să te poți juca cu ele