dinspre răsărit se trag obloanele

unde apune soarele nu-i izvor de seară 
este locul unde ne place să credem că timpul poate fi feliat
ca și când ar exista mai multe zile
de fapt
când am înțeles că soarele nu pleacă niciunde 
am încetat să-i mai urmăm drumul
ne-am scăpat de teamă la fel ca pruncul 
când a înțeles că mama lui există chiar dacă nu o vede
și-am răbdat o vreme
ca atunci când se plâng morții 
până li se văd chipurile printre stele
așa cum
a fost seară și a fost dimineață 
nu pentru vreo aritmetică
a fost doar un răgaz
așa tragem și obloanele 
dinspre răsărit 
și-n spatele lor aprindem o lumânare
soarele nostru din casă 
cu a sa mică pâlpâire alături

gânduri te poartă

deschizi poarta și te întrebi de ce au nevoie oamenii de porți
și de garduri
câtă risipă cu aceste construcții peste care oricum păsările zboară, 
pe care pisicile se cațără și, dacă ți-ai dori, chiar și tu ai putea face asta
să zbori, să te cațeri 
ce mare scofală
au ridicat ziduri peste care au montat lemn, sau fier, sau pietre, 
doar ca să pară că, dincolo de ele, 
lumile pot sta departe una de cealaltă
au montat porți automatizate ca și când între stradă și casă ar exista un portal 
doar că au uitat de scârțâitul acela care, 
pe vremea când încă mai trăgeai de limbă focul din vatră
și pe motan de musteți, 
te umplea de fiorul bucuriei de a fi 
de a fi copilul care strigă
- mami, mami...a venit tati!
așa îți știai locul de drum bun când, la plecare, 
poarta se împotrivea dorului, dar acesta tot intra în curte peste tine
la sosire, când toate grijile fugeau dincolo de gard, 
ca orătăniile care scapă în stradă 
atunci când găsesc poarta deschisă


după ce ai decis că problema gardurilor și a porților este lămurită,
chiar dacă n-ai ajuns la nici o concluzie, 
ridici privirea să vezi cerul
ceva de acolo te-a însoțit pe drum 
când te uitai la garduri, la porți, la păsările 
care zburau peste ele, 
și te mângâia pe ceafă, atât de plăcut încât
ți-ai luat căciula de pe cap 
ca să ți se pară mai intimă atingerea aceea
și, cum relația a căpătat nuanțe delicate, 
un gest minim ai considerat că ar fi necesar
cât să vă priviți unul pe celălalt, tu și soarele 
fără porți ori garduri între voi 
doar un cer cuminte

azi este zi când scoți la poartă gunoiul
dacă n-ai avea gard și poartă ți-ar rămâne gunoiul 
notezi asta 
cât de simplu este să scapi de ceea ce nu îți mai folosește 
mașina aia, în care se golesc tomberoanele, are plisc de pelican, pare că înghite totul pe nemestecate 
te gândești că ai avea atâtea de aruncat 
lucruri mărunte pe care n-ai putut să le dai de mâncare pelicanului 
poate d'aia ne aruncăm unul altuia, pe furiș, lucrurile 
nefolosite 
de mâine mă apuc să fac ordine
îți spui
sau poate că sâmbătă

parcul are și el două porți, are și gard
pe alee pășești 
care intră 
care iese, te întrebi
în fiecare zi, cam în același loc, te intersectezi cu ea
și lasă în urma ei același parfum
pe care îl inspiri lacom, să nu se risipească nimic
sunt lucruri pe care n-ai cum să le arunci
îți spui
în timp ce-o privești cum iese pe poarta larg deschisă

împreună

de o parte și de alta nu putem sta
dragostea noastră o ținem într-o sferă
nici măcar umbra să nu fie între noi

de o parte și de alta nu putem sta
nici inimile noastre nu bat dacă
nu le ținem una lângă cealaltă

timpul a încercat să se pună între noi
ca o magmă rece
dar noi am știut să ne ținem de mână

cel mai reușit transplant al nostru a fost
atunci când feliile care au căzut din noi
le-am înlocuit unul din celălalt
și nici măcar vreun test de compatibilitate
nu am făcut
ne-am dus la sigur
știam că de o parte și de alta n-am putut sta
nici măcar atunci
la facerea lumii

așa ne-am născut
după un lung travaliu împreună
așa vom muri
după o prea scurtă ședere
pe același mal în același miez pe aceeași parte de lume
în dragoste gemeni

dragoste rotundă

din seara aceea când a nins prima oară 
peste primul nostru sărut
aș fi păstrat fulgul de zăpadă care ți s-a topit pe pleoapă
să-mi spună despre tot ce ai simțit
dar el s-a strecurat printre gene 
și-a făcut cuib printre lacrimi

de atunci trăim departe de gânduri 
până uităm de ele 
într-un soi de lumi paralele se întâmplă
întâlnirile noastre între două vieți și 
o dragoste rotundă
unde avem timpul fixat de un punct și noi în el 
producând explozia ce-ar fi să țină universul întreg
în jurul nostru până va obosi de la atâta învârteală
și-ar lăsa locul altuia care va veni cu timpul său
să o ia de la capăt

așa am trăi noi ziua cârtiței
ca doi oameni invizibili pentru ochiul zeului timp
am ieși din casă ținându-ne de mână 
chicotind
că iar l-am păcălit
ar crede că suntem mereu alții până când 
zeul dragostei ne va trăda 
și va da în vileag jocul nostru

exercițiu de vindecare a nefericirii

desenezi o fântână 
una cu găleata din lemn 
legată cu sârmă de o prăjină din ram de salcă 
și cumpăna un plop
scos din pământ cu tot cu rădăcină
de care atârnă o piatră 
aleasă din cele scoase când a fost săpat locul 
adânc până la buza izvorului 

cumpăna o desenezi s-arate către carul mare 
pe un fond de noapte senină
între stele desenezi luna 
și să nu uiți drumul care se face nevăzut 
la câțiva pași mai încolo de marginea pădurii

deshami calul 
îl legi de căruța în care ai aruncat o mână de fân proaspăt cosit
dacă se întunecă ștergi norii 
dacă se sting stelele aprinzi un foc și 
când greierii tac 
asculți clipocitul apelor subterane

repeți acest exercițiu până când se umple peretele dinspre răsărit
cu fântâni și găleți din care picură apa
și greierii surzi cad pe podea

pietre de râu

cândva am adunat pietre din râu 
le-am folosit să construiesc un oraș 
blocul școala cinematograful librăria stația de autobuz
doar una din fiecare pentru că era un oraș mic
am decupat din hârtie oameni și copaci 
mulți castani și niște plopi 
îmi plăceau castanii pe sub care ne plimbam 
aveau răbdarea aceea nesfârșită să ne asculte poveștile
și plopii îmi păreau că se joacă cu cerul și gâdilă norii

de la o vreme oamenii din oraș intrau în piatra albă și mare pe care desenasem o cruce roșie și de acolo se duceau la piatra pe care desenasem o cruce albă și dispăreau
mi-am zis că n-a fost o idee bună să desenez crucile așa că am scos pietrele alea din orașul meu și ca să fiu sigur că nu mai dispare nimeni am ales să locuim în oraș doar eu și cu tine

pe tine nu te-am decupat din hârtie pe tine te-am desenat pe trupul meu
doar că n-am știut că două trupuri atât de aproape unul de celălalt pot să ardă 
într-o zi am găsit între pietre o grămăjoară de scrum și tu nu erai nicăieri 
și orașul a rămas pustiu și părea trist și sufocat
mai târziu am aflat că pietrele de râu pot respira doar în apă

le-am dus pe toate înapoi la râu
le-am așezat așa cum erau așezate în orașul acela
dacă va fi să coboare pe ape vreun om de hârtie să aibă unde poposi

moartea are chipul pe care tu i-l dai

pe acolo unde mormintele sunt lepădate
își trece pasul 
scârbită de la atâta uitare 
din hâd nu-i este modelat chipul 
căci n-a prins întrupare 
doar a fost imaginată cu coasa la spinare 

printre mormintele uitate 
stau duhuri triste și tăcute 
în spinii de murar sălbatic 
și-n așchii de ceară împietrită
trupuri de ceață atârnă și-s rupte

pe cruci bătute-n cuie șiroaie de rugină
se târăsc peste ridurile lemnului stropit cu mucegai
dăngănit de clopot se-aude în surdină
undeva în depărtare 
de la biserica din sat
pe cruci de piatră limacși sorb zeama rece
condensul răsuflărilor purtate în zbor de vânt
aștern în urma lor însemne
aduse din adânc

pe-acolo genunchiul 
n-a mai sărutat demult pământul
iar suferința stă la cerșit 
printre buruieni crescute-n cale
poate poate vine careva să îi arunce
un dumicat de jale

fiara fără colți

săpă timpul, sapă... 
unuia o vale, 
altora prăpăstii. 
valea este lină, de prin ea se scapă, 
rănile cu grijă se pot vindeca, 
dar adâncă este, adâncă și aspră, 
rana celui care poartă-n sine hăul;
sub custuri, aceasta, îi va sângera.
gândurile, în stoluri, din ea se hrănesc,
cuiburi fac pe-acolo și se înmulțesc.

fiara fără colți stă în hibernare, 
rând pe rând, din cuiburi, păsări o-ngrijesc;
zi de zi ea crește, 
prinde solzi ghimpoși, 
se hrănește-n mintea celui care-i rabdă, 
foamea i se vede în ochii sticloși.

câțiva pași mai departe

până acolo poți să mergi
până la capătul lumii 
pe care îl vezi ca pe o proiecție în 3D 
grăbești pașii 
îți așezi crosna ce-o porți pe umerii obosiți 
amintiri adunate în vreascuri 
trimiți un gând de alint tălpilor plângăcioase și
genunchilor care caută pământul pentru o clipă de rugă
tu știi că vor doar odihna
întinzi mâna să atingi 
să mângâi liniștea finalului de cale
dar uite că nu-i 
ai mers înainte 
dar ești mereu la câțiva pași mai departe
a fost doar o iluzie
un scenariu pe care l-au numit destin 
și pentru care ai plătit bilet
ți-au dat și ochelarii aceia 
depinde ce vrei să vezi 
ți-au spus
dar pe tine te-a prins povestea
și-ai uitat să mai alegi

Alături de cel captiv în trup

- Sunt eu.

Auzindu-mi vocea nu s-a mai ferit.

Încordarea, pe care o simțisem în palma lui,  s-a retras ca o limbă de melc.

Aveam voie să-l mângâi și mai mult de atât, aveam nevoie de asta.

Ochii săi priveau mai departe decât lumile atinse vreodată.

Vreo lume albastră, îmi închipuiam, fără să știu de ce n-am ales altă culoare.

Poate albastrul ochilor săi peste care se alintau din când în când pleoapele într-o clipire leneșă, 

poate asta m-a făcut să gândesc că lumea aceea ar fi albastră.

- Ce mai faci?

Știam că îmi va răspunde târziu, peste o săptămână ori peste un an, 

dar eu aveam să aștept, ca și când de acel răspuns ar fi depins pasul următor,

pasul meu, care nu a mai umblat pe cale de când tăcerea a prins drag să pună stăpânire pe el.

El, cel care ar fi avut atâtea de spus!

Unde se pierd pașii ființei din om? Îl vezi ca pe o sculptură de apă și țărână din care demiurgul și-a luat suflarea înapoi, atunci când malurile s-au surpat și râurile din el și-au schimbat cursul, au inundat trupul și-au sufocat sâmburii rațiunii.

Nici nu știi ce să faci, să te rogi sau să blestemi. 

Alegi să plângi.

Lacrimile-ți curg pe obraji și prin ele lumea se vede altfel. 

- Ce faci, plângi? Mă întrebă în timp ce se ridică și, ținându-mă de mână, mă invită să-l urmez.

- Nu mai plânge. Uite ce frumos apune soarele! În spatele acelui apus nu există tăcere.

Nu mai plâng. Apusul se transformă în chipul pe care ochii albaștrii privesc către o lume de dincolo de soare. 

Acum știu! Lumea lui este dincolo de flăcările care ard în mine.  Plâng, să le sting, uneori, să putem fi împreună, chiar și numai efemer.

Arhivarul

 - Ce știi tu, buni... Ca și când cărțile pe care le citisem, despre care ea nici nu auzise, dețineau adevărul absolut. Și de ce nu ar fi fost așa? Că...altfel cum? 

Pe bunicul nu-l contraziceam. El vorbea rar și tot ce spunea era scris prin cărți. Dacă nu l-aș fi cunoscut, aș fi putut băga mâna în foc că merge la vreo bibliotecă pe ascuns.

- Ce știi tu, tati... Îmi spune astăzi copilul, în timp ce caută repede pe google. Ca și când adevărul absolut a fost basculat acolo.

Au trecut câteva sute de ani de atunci. În plimbările mele, pe care le fac în mod obișnuit în fiecare seară, am trecut pe lângă un grup de tineri, într-un parc.

- Ce știi tu, coae... să iubești e nașpa. Eu d'aia nu iubesc! Uite ce scrie pe google: a iubi, un sentiment care trebuie evitat, dacă îl simți, este bine să contactezi de urgență medicul... Iubirea pentru fiul care a murit după o supradoză a făcut o mamă să-și piardă mințile; iubirea pentru...

- Vezi, coae! 

...

Deschid computerul și rescriu programul. În timp ce miile de pagini se derulează, pe ecran îmi văd reflectat chipul și zâmbetul larg. "Mâine, când mă întorc din parc, modific iar."

...

- Așa zici că este, buni? Stai că îmi notez aici, poate scriu cândva ce spui tu. Să rămână!

- Ai dreptate, tati! Uite, scrie pe google că ce spui tu așa este, doar că între timp s-au mai descoperit și altele și s-au adăugat...

- Bă, coae... Eu cred că aș alege să iubesc. Că uite ce scrie pe google: iubirea, trebuie să o cunoști, altfel ai trăit degeaba!

e tot mai șters drumul spre morminte

îți pui hainele de sus să mergi la cimitir
în ele a încolțit mirosul de rășină 
din bradul care încă mai respiră în dulap 
atât de rar le-ai purtat
îmbrăcat în ele pari mai pregătit să rabzi 
întâlnirea mută 
atunci când știi 
că oricât ți-ai propune să nu vorbești în gând 
tot ai să o faci

te apropii de răscruce și 
de fiecare dată 
ai mai multe de spus 
și mai multe lumânări pe care le ții în mână

în tăcere 
vorba este neînțeleasă 
fără pecetea luminii pâlpâite

numai să nu crească buruieni peste urma pașilor 
că-i tot mai șters drumul spre morminte
mulți salcâmi au fost tăiați de prin locurile acelea 
și nu mai ai repere 
ca pe vremuri 
era nucul acela bătrân 
dar s-a trântit la pământ într-o noapte furtunoasă și-apoi 
dacă n-ar fi măgura aia s-ar vedea turla 

uneori stai să asculți dincotro se aude clopotul mic 
care scârțâie legănat de vânt dar 
cel mai repede scapi de rătăcire dacă moare vreunul 
atunci e ușor să găsești calea 
bate clopotul mare

ziduri sub oase

în fiecare oraș este un oraș vechi și un altul nou 

ăla vechi se subțiază până devine cartierul vechi apoi 

pe la periferie moloz 

până când crește un corcoduș pe acolo 

și ai impresia că e lumea în cea de-a opta zi

dar e doar un loc de stat la umbră pentru un vertebrat 

care încă mai are toate coastele

printre clădirile noi sunt păstrate câteva clădiri vechi 

chiar și unele ziduri dărâmate

și dacă-s mai multe zicem că acolo-i centru vechi 

chiar dacă centrul s-a mutat într-o altă parte a globului 

e ca în jocul ăla cu bețele 

în care încerci să iei cu tine marginile 

ca să ai ce aduna la urmă 

în mijloc nu te arunci 

ca să nu dai rândul 

complicat mai este să fii 

oraș peste un alt oraș peste un alt oraș

până când devii zonă de interes pentru arheologi 

și te caută ăia prin măruntaie 

ca să vadă pe unde își doseau strămoșii averile 

că de nu le-au dosit 

le-au găsit căutătorii 

încă de pe vremea ruinelor

nimic nu s-a schimbat 

au pus 

în urmă cu mii de ani 

oasele peste ziduri casele peste oase

iar acum săpăm să facem poze 

așa și peste alte mii de ani 

ne vor scoate la iveală unii care 

ori ne vor considera zei 

ori proștii pământului 

că după noi nu se știe 

și bine e că nu se știe 

altfel 

la cât de pătrunși suntem de propria aură 

ne-am pregăti osanalele 

sub toate formele posibile 

ca să fim siguri că la noi se referă

într-o seară de vară

ploaia atârnă în franjuri
de streșini
stropii aruncați de vânt prin aerul mătăsos
înainte să se prindă în joc cu țărâna
cârpesc ziua de noapte

de la fereastră
nucul pare un dirijor în transă
răspunde fiecărei rafale cu mișcări grăbite
cu sute de baghete dă ritmul
acordurilor tumultoase
într-o simfonie de vară

din când în când pe cer lumini
se prind într-o horă turbată
în depărtare se-aude cum gonește
se-apropie se răscoală un tunet
și toate amuțesc
pare că și vântul înțepenește
și ploaia se fracturează...
doar atât
vreme de o clipă apoi
dirijorul își reintră în rol
spectacolul continuă cu dansul stropilor
pe geamul de care mi-am turtit nasul

vreau și eu
vreau și eu...

unde se află conținutul

între două zvâcniri ale pulsului 
unde nimeni nu socotește
ca și când doar să inspiri ar conta 
să expiri ar fi fără preț

ai grijă să dai aerul afară 
că de intrat intră și singur
ca și când golul există doar ca să fie umplut 
și nimicul nu ar exista
doar iluzia unei clipe dintre două așteptări

pauza dintre două pulsuri nu-i băgată în seamă 
decât atunci când devine o linie dreaptă 
o grafică a punctelor de zero 
care stau într-un șir indian 
cu destinația către infinit

sinele și fără-de-sinele 
cum da și nu 
ori zero și unu 
cum eu și tu 
și chiar mai mult de atât 
o parte înțelegere 
o parte nu

cum ar fi să lipsească spațiul acela 
în care te adâncești în cădere
fără el nu ar mai exista izbitura 
poate așa nu am ezita să încercăm

libertate desculță

iubeam să dorm pe miriște la umbra paielor 
acolo singurătatea avea rostul ei de libertate

uneori stai pe un peron 
într-un furnicar al celor care vin 
al celor care pleacă 
al celor care așteaptă ca și tine 
atunci simți singurătatea în captivitate

adunam paiele cât să fac un adăpost în jur 
așezam traista cu merinde pe pământ 
în colțul cel mai umbrit 
și mă întindeam privind cerul 
îmi părea la fel de singur în adâncul lui plin de libertate

credeam că pământul nu suferă și nu este trist
atât de cuminte mă îmbrățișa când visam
cum fug de mine către omul mare 
cu buzunarele pline de veșnicie
doar că atunci știam să alerg desculț

sub brazdă o sămânță rătăcită 
încolțește dospind dorul de cer
miriștea pare o întindere pustie și palidă
un loc de unde libertatea a fugit 
să trăiască de pe o zi pe alta
într-o haltă

filă de jurnal

pe unde umblam 
până când timpul devenea un punct 
lăsam felii din trupurile noastre contaminate 
momeală pentru îndrăgostiți 
să le furam dorințele 
de fapt știam că erau provizii 
pentru atunci când vom deveni imuni 
și vom putea respira unul fără celălalt

mie îmi plăceau simfoniile 
mai mult pentru că mi te închipuiam cum ții între coapse violoncelul 
în care mă transformam când închideai ochii 
să-i simți vibrațiile 
tu preferai vinilul din care se spiralau acorduri de jazz 
muzica asta rămâne în cameră 
așa cum rămâne aroma fumului de țigară 
îmi spuneai

noi nu aveam povestea noastră 
pentru că nu acceptam începutul acela cu 
a fost odată 
așa că am decis să avem doar un jurnal 
dimineața 
găseam cuvintele îmbrățișate 
șoptindu-și la ureche 
despre cât dor au simțit în al nopții somn

tu ce-ai făcut cât timp eu am dormit?
am dormit, îmi răspundeai
cu cine?
cu tine, prostuțule! 
așa începea o filă din jurnalul nostru

...

și-ar mai fi fost

dacă nu am fi deschis ferestrele 
nu s-ar fi risipit aerul 
și nici n-am fi auzit muzica clopotelor 
de atunci cuvintele au fost tot mai puține până când 
am scris pe o filă de jurnal doar atât 
a fost odată

doamna umbrelor

ca un voal de mătase se-așază
lin și pare o mângâiere 
pe umeri 
o petală care emană mirosul clipei 
va deveni o apăsare 
atunci când toate florile pomului se vor scutura 
și se vor așeza peste tine 
în straturi 
vreme să le porți nu mai este

ea nu poartă haine din iută 
și-n urma sa rămâne parfumul eternității

în pânzele aspre sunt înfășurate trupurile nefolositoare 
de pe care și-a luat mătăsurile 
peste ele și-a lăsat umbrele 
așa afli că celor neînsuflețiți nu le vei găsi umbrele sub ei 
deasupra lor 
acestea le soarbe lumina 

pe calea veșniciei 
trupul golit de sine a devenit umbra umbrei 

adânc

nu există om care să nu plângă 
doar sunt unii 
care au învățat să petreacă mai mult timp într-o groapă 
cu o lumânare aprinsă 

fiecare om are groapa lui pe care o poartă în sine 
în ea coboară pe noduri 
și acolo-i rece 
și e întuneric 
acesta-i motivul pentru care poartă cu el o lumânare

sunt oameni ale căror lacrimi curg înăuntru lor 
și îi macină precum apele subterane pământul 
în ei 
gropile au malurile umede și stau să se surpe 
lumânările se sting mai devreme 
și totuși 
aceștia nu rătăcesc 
ci urmează calea râului

lacrimile nu suportă singurătatea 
de aceea n-ai să vezi o lacrimă singură 
acolo unde lacrima pare doar una 
sunt două 
îmbrățișate


nu te lupta cu stânca vezi bine cărarea duce mai departe

absorbție

către locurile de care nimeni nu scapă am umblat și eu 
și flămând am fost 
nici n-am primit nici n-am cerșit 
din când în când am făcut popas 
și-am stat în colțul meu 
între vise în care aveam ce pune pe masă 
la masă mă așezam întreg 
cu mine și dorul întrupat 
să-l hrănesc 
am învățat să mușc cu tălpile din pământ 
de la el am aflat 
din orice izvor poți să bei dar numai unul îți potolește setea 
pe oriunde ai să poți păși dar numai un loc îți va fi acasă

între noi s-a așezat depărtarea 
ca o paranteză interminabilă într-un discurs despre libertate 
spus în curtea închisorii 
de o parte și de alta a gardurilor toți se simt închiși 
și privesc cu invidie la cei de dincolo 
celor ce ascultă le stârnește dorul și vor să zboare 
cei care nu aud caută ușa coliviei 
dacă nu ar fi zidurile am merge ținându-ne de mână 
fiecare în libertatea lui 
fiecare în închisoarea lui

de parcă ar fi vrut să evităm întâlnirea 
de parcă atingerea ne-ar fi dus acasă 
singurul loc în care am putea trăi despărțirea 
zidurilor n-au fost zidite porți 
ceva provizoriu ni s-a spus 
ne vom ocoli unul pe celălalt până când 
universurile noastre vor învăța să se rotească în același sens