confesiune

nu există leac 
și nici antidot
chiar și la poartă te dezbracă

ești gol?

trece pragul

așa cum curcubeul te prinde în brațe departe

te aștept de atâta timp!
de când?
de atunci… 
plus o oră

apoi

mă gândeam cum să te descriu 
și zic
stropi sorali 

doar mi-aș căuta locul cât să te privesc
eu decolorat

cred că te-aș ține în brațe
să îți prind culorile toate
sorale

dar eu pot să ascult timpul
și știu
dacă izvorul meu este limpede
nu voi muri

singur

deșertul nu omoară fântâna
de nu-i gustată
moare

s-au vândut toate biletele

singurătatea nu este o chestiune în care tu ești copacul și în jur este pustiu

este despre o pădure de prin Amazon, unde ești și nu ai pe nimeni alături

singurătatea nu este cușca zoo unde te afli, ci este locul din cușcă unde, dincolo de gratii, ești privit

și toți au plătit bilet să te arate cu degetul

de ce?

timpul acela a trecut

undeva, pe un calorifer, se uscau…

cumplit e despre mit

în vreascuri tusea nu-i ca un hohot de râs, 
nici ca o jale nu-i în vreascuri 

îți lași liniștea să adune 
și tusea o lași pădurii, 
ca să nu spună feriga 
că d’aia 
nu au mai răsărit lacrimi (oare) 
peste spânzul rău, 
da’ bun, 
bun da’ rău că, 
pe vrăjitoarele alea, 
nu le-au muls de muguri 
nici zgârieturi pe pergamente 
și nici scrijeliri pe ceramici 
cu adăugiri de fantezii 
cu albastre scoase 
din pigmenți puși de fațadă 
ca să pară fixații 

după ce s-a pus albastrul de metil pe gâtlej, 
s-a lăsat 
mai moale 
cu voronețul

a tușit

mărul și alba ca zăpada

Desprinde ceea ce vezi din întregul credinței care te cuprinde

misterul 
această eternă căutare
rămâne în sine
o confuzie

dacă elementul primordial există
am dezlegat misterul 
sau am adâncit confuzia?

ei zic că
dacă ai 800 de ani 
și 
lângă tine 
un altul 
are 20 de ani 
și 
vă țineți de mână 
în timp 
ce muriți 
se cheamă că moartea nu are timp?

aici intervine confuzia: 
800 de ani a trăit…
sau a trăit 20 de ani 
în care a scris poezie?

poți trăi 800 de ani murind în fiecare zi 
dar 
poți trăi 20 de ani 
fără să fi visat la ceva 
mai frumos de atât!

oricum
recolta de toamnă este urmată
de 

ceva

ceva

poate fi o carapace, îți tragi membrele și adaugi un cap sub mansardă, și nici mansardă nu dorești
te pui la adăpost sub o eșarfă

ceva
poate fi o cochilie, îți lingi, într-un fel slinos, burdihanul, ca să aluneci
și aluneci până stă roua pe asfalt
prima rază de soare, primul toc ți-l înfige adânc
dar, ai trăit, la maxim!

ceva
e o felie de pâine și o bucată de brânză, puse într-o traistă 
și o sapă pe umăr
și un deal

ceva 
sunt betoanele ce se ridică din betoane apăsând cu rânjete armate în fier peste câteva oase lepădate, pe furiș, de un excavatorist, sub moloz:
șefu’
e ceva, acolo!
e oase de morți…

te dai lângă fântână, 
bei o gură de apă, 
îți faci cruce și spui

ceva

clonele au abonament, nu bilet

pe acel peron, ce nebunie, doar clonele plângeau

un călător, 

unul singur, 

flutura o batistă- prefăcută și ea, dintr-o hârtie de unică folosință- 

într-un gest de fluturi emancipați ce-și șopteau

un calambur

tu-ru-tu-ru, hu-hu-hu-hui!

doar fluierul mai fluiera

un nu știu ce,

un nu știu cui…

pe acel peron, ce nebunie, clonele se uitau în depărtarea cealaltă, 

la sosire

voluntariatul are și nu prea are

rost

că eram pe-o dubă, d’aia de salvare, și ne tăt duceam la un car răsturnat, să surduim

acolo, pe una cu flocii în soare au trecut-o repede la injecții cu moarfe

pe unu’ cu sutană, la perfuzii

pe boi i-au dezlegat și s-au haiducit

pe mine m-au pus să-l guresc pe căruțaș

ăla duhnea a… nu mai știu a ce, că am leșinat

seara, pe șanțu’ de pe vale zice unu: dai, bă, și tu ceva din șpaga aia?

mă caut în buzunare

aveam un teanc de bani

nu mai știu câți, că aveam buzunarul rupt și mi-am dat seama că nu mai aveam chiloții pe mine

am leșinat de toți banii

tabăra de artă pe bune

se zice că artistul, în orice fel s-ar manifesta, dacă nu se privește in felul celui care a plătit bilet, va fi doar un onanist

zic unii că cei care critică au primit biletul drept șpagă

ar mai fi de luat în seamă voluntarii, dar voluntariatul nu prea mai are rost

de ce, bă!?

că eram pe-o dubă, d’aia de salvare, și ne duceam la un car răsturnat

acolo, pe una cu un zâmbet prea larg pe față și privirea înțepenită spre soare au trecut-o repede la injecții cu morfină

pe unu’ cu sutană, la perfuzii

pe boi i-au dezlegat și s-au haiducit

pe mine m-au pus să-l guresc pe căruțaș

ăla duhnea 

nu mai știu a ce, că am leșinat

seara, pe șanț, zice unu: 

dai, bă, și tu ceva din șpaga aia?

mă caut în buzunare

aveam un teanc de bani

nu mai știu câți, că aveam buzunarul rupt și mi-am dat seama că nu mai aveam chiloții pe mine

dau, bă, de ce să nu dau! zic, în timp ce îmi căutam vreo usturime dosită

deosebiri existențiale

spre deosebire de fum, aburul are statutul său, se observă pe sine ca și când ar fi parte la întâmplarea de a fi

are el un moment când se încoardă și, așa într-un condens plin de lăfăială, picură

și picură pe o cale a devenirii până îl aduce cu toți atomii într-o izbitură care-l împrăștie în diferite idei, dar nici una cu vreo conștiință

își fac cu mâna, care încotro, toți picurii dezmebrați din picurul picur

își promit ca niște camarazi la monentul liberării: la anu’ ne revdem tot aici

spre deosebire de această manifestare curgătoare, fumul nu își propune ceva

campează o vreme la taclale cu o adiere de vânt, se împreunează într-o formă abstractă cu un iz de mugegai și, cum găsește o fereastră deschisă, se tot duce bombănind: flegma ăluia era să mă izbească de asfalt

și fumul, și aburul au un cusur: bă, când e să pută, pute!

coridă

pasul următor nu este un centru de greutate pentru că nu sunt referințe pentru așa ceva

în zbor îți cauți puncte de sprijin fără să îți dorești să fii convingător

pe sol, stai în fața unui bivol și îți spui: fac mișcarea aia, dibace, și apoi înfig spada

ăia din primele rânduri vor exclama: băi, ce tare!

ăia cu bilet la intrarea pe gratis se vor întreba: l-a izbit!?

doar animalul dă cu copita de parcă ar spune: eu sunt taur, bă, nu bivol!

în arenă, un toreador lasă urme pe zgura neîndoielnic de impasibilă, din deranj că nu s-a scris la gazetă destule ole-uri… ole!

o eșarfă roșie cu buline flutură în vânt

confuzie

la modă este aurul și sticla pusă în cristale, mie imi place argintul, iubesc firul acela, rebel, ce ți se strecoară printre plete… îmi spune: eu! și îl cred

mie mi-a plăcut poezia

știi de ce?

atunci când îți pune un rusnac pistolul la tâmplă, nu te întreabă dă ochii lui albaștri rimează cu ochii tăi căprui

nici nu te întreabă

butucul acela vibrează în toți porii tăi

te piși pe tine

dar nu știi asta

nici nu mai vezi pădurea verde, căzută, ce-și plimbă cupoanele în vagoneți

tu vezi copilul privindu-te: ta-ta…

ai crede că îți vorbește

ironic

se hlizea la lume

cetățeanul turmentat

doar cleptomanilor le-a fost refuzată participarea în jocul fanfarelor, cadențele prelungeau sunetul tobelor dincolo de bordurile care adăposteau trecătorii statici, privitori cu gurile căscate la un spectacol orientat către intersecția în care un agent de circulație își blestema alegerea meseriei noi suntem umani, strigă unul în timp ce linge o tabletă cu degetul ce e aia, maică? întreabă o florăreasă cu fusta adunată-n cur de la atâta mers pe jos doar un copil cu un ghiozdan dușmănos de greu, în spate, se scarpină în nas și bombăne: spongibob pantaloni…

că așa am ajuns

corporatiștii trec strada la semnalul verde

another brick in the wall

ce-a zis ăla, ce zis!? 

copilul zâmbește

fără confuzii

în felul tău te vei trezi, cândva, știind ca iubirea rabdă câtă vreme poartă în ea iertarea

în somnul tău n-a fost visare mai mare decât să fii 

însă, ai ales ceea ce ți-ai propus, nu ce ai visat 

viața nu o poți înșela, nu este un test poligraf

între oglinzi vei fi văzut așa cum apari, dar tu te vei vedea așa cum ești

o pagină mai departe

între mine și tine n-au fost spații se rătăciseră în infinite alte dimensiuni legate mai strâmb, ori mai drept, în teorii ale unor chestiuni paralele, existențiale, dar în fapt, erau șoapte din viitor

atunci am profitat de vidul dintre noi și am cuprins nimicul cu ceva, ceva din tine pulsa, ceva din mine respira

o pagină albă am pus, te-ai semnat cu primul cuvânt, eu am semnat cu ultimul cuvânt și, între ele, ne-am scris povestea

până când, pagina s-a umplut cu toate cuvintele tale, până la ultimul

cu toate cuvintele mele, până la primul 

atunci,

între mine și tine a fost să fie primul spațiu, un fel de altă noapte, cu stele tăcute, inerte

eu credeam că e umbra ce-o pierdusem când, în joacă, cu umbra ta, se rătăcise, pe undeva

tu îți alegeai steaua, departe de steaua mea

între ele mii de stele, reci și mute, 

labirint fără cale în drumul spre tine

râdeai și râsul tău prelungea desenul luminilor stinse tot mai des, tot mai între noi

atunci au năvălit toate spațiile rătăcitoare, 

pline de cuvinte, lipsite de semne, 

fără indicații

să te țin de mână nu știu, 

să-ți ascult bătăile inimii nu pot

suntem tot mai imperfecți, mai feliați, 

precum semnele de carte, între pagini

eu, la o pagină veche

tu, la o pagină nouă

Albăstruiu

Este povestea unui poem și a facerii poemului, în general; pentru că autorul ne sugerează faptul că poemele sale sunt rezultat al unui proces al facerilor, nu un flash. Poemele sale, personificate în Albăstruiu, devin tovarăș pe drumul creației și prin acesta, prin intermediul personajului, se face o destăinuire: poate fi în multe feluri un poem, căci el nu este un tipar, nu este suma constrângerilor de gen și de modă, nu este ceea ce el, poemul, își dorește, ci este suma a tot ceea ce autorul simte, trăiește, spune, cugetă. Albăstruiu caută să se împotrivească, să ne dovedească că are propria personalitate, că există independent, dar autorul nu lasă nimic la întâmplare, aduce în matca normelor proprii, riguroase, manifestarea poemului.

“cerneala curge-n ritmuri monotone,

cuvintele îi par că au cinci tone;

ar vrea, de-aceea, versuri mai ușoare, 

ca niște flori frumos mirositoare, 

să-și lase-a lor aromă peste foaie, 

cum aerul e-mprospătat de ploaie.

dorința i-o aud, aș ține seama,

dar gânduri sumbre îmi aduc și teama, 

că tot ce e ușor, cu-aromă dulce,

provoacă somn ori moartea ți-o induce.”

Este doar un exemplu de ezitare a autorului în fața dorințelor exprimate de Albăstruiu, un poem care a trecut și el prin multe ispite, fel de fel de provocări, forme, sensuri, combinații.

Pus între capriciile poemului Albăstruiu care, uneori, se mai și ceartă, ba cu autorul, ba cu foaia de hârtie, ori cu alte genuri de poezie- însă mereu are scăparea sa în albastru- deci, între capriciile poemului și realitatea în care trăiește, acolo unde atmosfera nu este tocmai una propice creației, poetul este nevoit să gândească chiar spre a abandona misiunea, dar Albăstruiu se cere înfăptuit.

“Cultura e lăsată-n coada cozii,

fiind periculoasă pentru mersul

eternelor hoții. Poate nerozii

au să închidă, pe vecie, versul.”

sau

“M-aș adânci în viață, să-i simt pulsul,

dar Albăstruiu vrea să-l iau în seamă.

L-aș ignora, însă-i mai viu impulsul…”

Și înfăptuirea vine într-un fel care este chiar și pe placul lui Albăstruiu; poetul s-a întâlnit în vibrații cu propriul poem.

“Pătrunde-n miez ca-n propria sa casă,

desculț, lăsând afară toată zarva.”

Albăstruiu nu este doar un poem scos din călimară. El cuprinde ritmul și expresivitatea așa cum în sângele poetului se află emoția; căci poemul este purtat de poet adânc în sine, nu este doar cuvânt, ori tehnică, ori rimă. Se întâmplă ca poetul și poemul său să existe într-o simbioză aproape vizibilă. 

Atâta doar că lumea este într-o schimbare înverșunată și, precum datinile uitate, Albăstruiu se lovește de gloată; nu-i loc de cei ca el în lumea schimbărilor. Aproape că se resemnează. Și dacă el moare, moare și poetul, căci simbioza asta propune.

Doar că soarta poemului și a poetului nu este scrisă pe fila morții, ci pe aceea a eternității. Căci somnul de azi va fi urmat de trezire și mântuirea le este sorocită, deopotrivă. 

Aceasta este povestea lui Albăstruiu, născut în miez de vară. Pe drumul poveștii autorul ne propune, ca un rezumat subînțeles, subtil, cum arată Albătruiu: e un poem cu rimă fixă, în ritm de cântec frumos articulat, purtând cu sine metafore bine legate în sensuri filozofice și/sau meditative. 

aproape perfect

poate ai crezut cândva în perfecțiunea proprie dar, 

ai privit focul din vatră și 
apusul de soare care se lăfăia 
în splendoarea sa roșie
mai știi?
țărâna ușoară, 
adormită pe uliță, 
te mângâia și, 
mai mult decât ea, 
umbra ce se așternea peste tot satul


ai băut apă dintr-un izvor proaspăt, 
cu miros de piatră, 
din fântâna în care
lanțul prindea măruntaiele pământului 
și le arunca stelelor, iar tu 
numărai licuricii pe cerul negru din ochii ei


ai privit simetria geometriilor unui fulg de zăpadă 
și-apoi, 
topindu-se,
ai văzut cum săruta pielea palmelor, 
perfecte și ele, 
cu hărțile vieții desenate în continuu, 
zi de zi, 
de zugravul destinelor
atunci, 
o țineai în brațe fără să știe 
că în palmele sale 
ți se topeau visele și 
fragi de gheață îți curgeau prin vene


lumina trecută prin vitralii prindea ruga 
în fața icoanelor 
s-o ducă în cerul așteptărilor
așa ai aflat: 
ea era prima icoană pe care o cunoșteai


în cântecul greierilor, 
din nopțile de vară, 
ce-și repetau necontenit dragostea,
ascultai cum pământul primea șoaptele iubirii,
ori ciocârlanul ce prindea în tril 
tapetul primăverilor
în fiecare dimineață, 
mai mult


acolo erau
pruncul sorbind somnul și pacea, 
ocrotit la sânul mamei
i-ai privit și ai înțeles, 
e altă icoană


după ce ai aflat toate acestea ai știut, 
este de-ajuns 
doar 
să pari perfect

fluturi

fluturi în stomac, 
fluturi în poeme, 
fluturi în tablouri, 
fluturi în lanul cu flori

fluturi, fluturi, fluturi

eu doar căutam să-ți gust buzele, 
să te țin de mână, 
să amețesc privindu-ți liniile curbe
și nici nu era luptă mai mare 
decât să îmi stăpânesc dorința 
de a ți le mângâia

tu îmi vorbeai despre fluturi

timpul care stătea în loc 
a știut să meargă înainte
fără nimic delicat 
a trecut și ne-a servit dragostea 
în întregul ei
am gustat și buzele, 
am gustat și sânii 
și nici o fărâmă din trupul tău 
n-a rămas negustat
aș fi vrut să te port în mine 
ca pe 1001 de calorii sorbite din dragoste, 
metastaze, 
fără vreun leac

dar timpul

în lipsa ta 
mă joc cu fluturii 
pe care i-ai lăsat rătăciți, 
prin așternut și,
pentru că lacrimile 
topesc aripile, 
uneori, 
îi privesc mai de departe

contorsionistul

te-ai pus lângă birjar să-i asculți gândurile, 
dar gândurile îi erau alungate 
de ploaia ce-arunca valuri de nori 
peste coamele cailor 
sătui de jar 
nu le mai plăcea să alerge, 
zburau

copitele izbeau aerul și 
tropotul nu mai era tropot, 
ci tunet

tu intrai cu capul între coaste 
și îți căutai sursa din care izvora teama, 
stropii nu-ți puteau șterge gândurile 
care strigau în tine, 
rând pe rând, 
în ecouri

îți auzeai gândurile, 
nu și ale birjarului

ți-ai prins nod de palme în jurul inimii 
ca și când ruga aceea ar fi prima și ultima, 
dar tu știai că pe genunchi 
ai răni de la cât ai stat cu capul plecat 
pe piatra altarului acolo, 
în fața icoanei, 
lacrima curgea din tine, 
ți se prelingea pe umeri, 
pe mâini, 
să-ți înmoaie strânsoarea

acum, 
ploaia s-a oprit, 
caii aleargă, 
tu stai de vorbă cu birjarul, 
dar vorbele tale prind aripi, 
zboară pe cerul brăzdat de razele soarelui

să le prinzi nu mai poți

***

în galopul zgomotos al vieții teama, anxietățile, inima-ți strânsă din cauza acestora te-au făcut să pierzi momentul potrivit

acum, chiar dacă lucrurile s-au mai liniștit, e târziu

fă ceea ce ai de făcut la vreme

***

te-ai pus lângă birjar să-i asculți gândurile, 
dar gândurile îi erau alungate 
de ploaia ce-arunca valuri de nori 
peste coamele cailor 
sătui de jar 
nu le mai plăcea să alerge, 
zburau

copitele izbeau aerul și 
tropotul nu mai era tropot, 
ci tunet

tu intrai cu capul între coaste 
și îți căutai sursa din care izvora teama, 
stropii nu-ți puteau șterge gândurile 
care strigau în tine, 
rând pe rând, 
în ecouri

îți auzeai gândurile, 
nu și ale birjarului

ți-ai prins nod de palme în jurul inimii 
ca și când ruga aceea ar fi prima și ultima, 
dar tu știai că pe genunchi 
ai răni de la cât ai stat cu capul plecat 
pe piatra altarului acolo, 
în fața icoanei, 
lacrima curgea din tine, 
ți se prelingea pe umeri, 
pe mâini, 
să-ți înmoaie strânsoarea

acum, 
ploaia s-a oprit, 
caii aleargă, 
tu stai de vorbă cu birjarul, 
dar vorbele tale prind aripi, 
zboară pe cerul brăzdat de razele soarelui

să le prinzi nu mai poți

autoportret

eu înfloresc, 

nu desfrunzesc, 

în miez de toamnă

și am nevoie de culorile toate

nimic nu este perfect în mine

sunt din foc întețit cu aer, 

sunt fără gust, 

sunt de apă

mă sufoc de la fumul focului stins

sub mucegai, 

dar nu mă las în cenușă să mor

mocnesc

până când norul se spală-n izvoare

până când, în vreme de toamnă, 

se vântură cenușa și-apoi

domol, 

prind culorile toate și le 

așez într-un buchet

până mâine, 

ce cuvânt frumos!

destinul pionului de lemn

chiar dacă la sfârșitul jocului atât regele, cât și pionul, ajung în aceeași cutie, contează care pion este; cel care devine, cel care se sacrifică, cel care stă trântit la marginea tablei sau cel care rămâne pe tablă.

n-a fost să fie rege la viața lui

nici cal, nici turn și nici nebun n-a fost

a fost doar un pion

jocul l-a purtat în multe partide

a devenit schimbându-se-n regină

alături de rege

victorii a sărbătorit

a ars

sacrificându-se

ori s-a pierdut în vârtejuri 

aruncat pe margine

a revenit

în altă partidă

a rămas în picioare

la finalul fiecărei partide

împreună cu celelalte piese

a ajuns în cutia de lemn

din piatră dacă ar fi fost

azi ar aștepta jocul

dar jocul lui s-a stins sub cenușă

imponderabil

material, universul este format dintr-o infinitate de unicități în interiorul cărora există un alt univers format dintr-o infinitate de particule identice. 

strecurate prin materie, emoțiile nu au nici univers exterior, nici univers interior și niciuna nu-i ca o alta.

în genetica universului suntem depozitari a ceea ce emoția primordială a rătăcit în fiecare.

dacă pentru materie gândim că există un creator, energia, pentru emoție gândim asemenea?

uite ce aflare: nu există doar un creator, ci doi.

așa ajungem să ne reamintim originile, atât în zero, cât și în unu; că așa a plecat din nimic și din unic, ceva, și-a ajuns să fie totul.

doar că, în tot acest lanț, nimic nu este absolut. golită de energie, materia se transformă într-un praf ale cărui particule nu-și mai regăsesc împreunarea, vreodată. fără trupul-materie, lipsită de atracția acesteia, energia se va privi în oglindă, cum se îndepărtează de propria reflecție, până când umbrele îi vor înghiți toate urmele. și-atunci, fără trupul- materie, fără inima- energie, sufletul-emoție piere și el. în tot acest tablou, doar spațiul este stăpânul absolut. el există, în multitudinea de dimensiuni. la început, așternut pentru facere, apoi martor al devenirilor și în final o groapă uscată, ca o muică cu ochii secați de lacrimi, doritoare de moarte, după ce și-a pierdut odraslele.

întregul prinde contur. iată, dară, că nu sunt suficienți doi creatori, ci este nevoie și de un pântec. spațiul primește, în acest fel, locul său într-o ecuație a ceea ce n-a fost ca să fie; cuprins de eterna mirare despre sine: în brațele cui mă port?

deasupra tuturor, fără să simtă nevoia de a fi aflat, ori de a se afla pe sine, stă adânc, lat și pretutindeni  pruncul care nu s-a născut din pântec, timpul.

poetul

este zidul emoțiilor care se sfărâmă sub greutatea sentimentelor primite drept zestre la facerea lumii, condamnat să se recunoască învins de toată poezia pe care o simte în jurul său

despărțire

dacă ești toamnă cu mine 

sunt toamnă cu tine

nu am vreme de pierdut, 

te las cu rugina pe tine  

să mor, altădată 

aș fi putut

dar n-am vrut

te las cu frunza ta uscată

să-ți guști roua înghețată

n-am vreme de joacă

aș fi putut închide jocul 

demult

dar n-am vrut

te las toamnă, mă duc 

un pic 

pe afară

ne revedem, 

la primăvară

tu, cu părul alb, să-mi spui 

cum ai dormit

eu… tot eu, dar

mai pregătit

promit

să-ți prind în plete frunza gălbuie

că prea ești palidă

și amăruie

tresare-n somn a visare

material, universul este format dintr-o infinitate de unicități în interiorul cărora există un alt univers format dintr-o infinitate de particule identice. 

strecurate prin materie, emoțiile nu au nici univers exterior, nici univers interior și niciuna nu-i ca o alta.

în genetica universului suntem depozitari a ceea ce emoția primordială a rătăcit în fiecare.

dacă pentru materie gândim că există un creator, energia, pentru emoție gândim asemenea?

uite ce aflare: nu există doar un creator, ci doi.

așa ajungem să ne reamintim originile, atât în zero, cât și în unu; că așa a plecat din nimic și din unic, ceva, și-a ajuns să fie totul.

frumos este că nu s-a terminat

că șirul de zero și unu este infinit

că se dansează în toată această devenire fără forme

și fără nici o formalitate

frumos este să-l simți

îl simți?

cum respiră 

zero pe unu și unu pe zero 

precum doi bebeluși gemeni

cu zâmbetul pe fețe

în somn

oare ce o visa universul?