prefăcut

perfect este când chiar crezi…

într-un târziu se uita la mine

nici măcar nu mă privea

să cotrobăi cu grijă, copile!

cauți să spui

dar ei zic: ascultă!

ca și când a conturba este un verb adiacent

în liniște

apoi vine chestiunea cu geneza

așa mirosea sângele proaspăt

atunci

ca și acum

au adăugat semnele de punctuație 

din pricină că nu erau pe fișa postului

și a zis unul: șefu’!

așa a rămas

dacă te uiți la poză 

aproape că poți spune: 

ăsta seamănă cu mine

canibalism

 cu cât înțeleg mai mult cu atât mor mai des

soarta

drama omului este că i-a fost dăruită amintirea a ceea ce va fi

nu am auzit pe cineva să se plângă despre ceea ce i s-a întâmplat 

vezi bine

dar se plânge mereu de ce i se va întâmpla

iubire necondiționată

dacă ar fi să aleg unica persoană pe care să o salvez, ai fi tu

contuzie

îmi apar gândurile ca o cometă, împrăștiată într-un spațiu restrâns, dar are ochii ăia mari, beliți, ca și când mi-ar spune altceva decât tot stinsul ce îl poartă cu sine apoi bate unul la poartă și mă întreabă dacă recunosc un chip, îmi arată o poză eu zic: îți cedez toate drepturile de autor, doar unul îl păstrez, dreptul să mor atunci am murit, fără vreo subtilitate lătra un câine, dar a avut decență, s-a oprit

îmi apar gândurile 
ca o cometă, 
împrăștiată într-un spațiu restrâns, 
dar are ochii ăia mari, 
beliți, 
ca și când mi-ar spune 
altceva 
decât tot stinsul ce îl poartă 
cu sine 
apoi bate unul la poartă 
și mă întreabă 
dacă recunosc un chip, 
îmi arată o poză 
eu zic: 
îți cedez toate drepturile de autor, 
doar unul îl păstrez, 
dreptul să mor 

atunci am murit, 
fără vreo subtilitate 
lătra un câine, 
dar a avut decență, 
s-a oprit

istoria, o poveste

(pentru pruncul care n-a mai apucat să se nască,
lacrimile celor care îi duc dorul)

pentru cei care au gustat ploile, care s-au furișat de vânt, o amintire

pentru cei care privesc bucuria ochilor tăcuți, îngropați sub riduri, e ruga

doar ea, pentru sine, e povestea

dar ce o fi istoria pentru mine?

nici nu am deosebire de alții și nici vreo asemănare 

dacă m-ai văzut ieri, 

priveam la ceva, la cineva

dar cum?

asta este povestea acelei întâmplări

azi 
doar parte din ea

pentru cei care au gustat ploile,
care s-au furișat de vânt, 
o amintire

pentru cei care privesc 
cu bucuria ochilor tăcuți, 
îngropați sub riduri, 
e ruga

doar ea, 
pentru sine, 
e povestea

dar
ce o fi istoria pentru mine?

nici nu am deosebire de alții 
și nici vreo asemănare 

dacă m-ai văzut ieri, 
priveam la ceva, sau
la cineva

dar cum?

asta este povestea acelei întâmplări

(comentariu: dacă aș fi văzut altfel, care ar fi fost istoria zilei trecute?)

acasă

rândunica revine acolo unde 

în cuib 

a simțit miros de paie și pământ 

altul pe lume nu-i

Iulică, tot murind n-a vrut să moară

dacă el minte vă mint și eu

Iulică a fost al patrulea născut viu, înaintea lui, doi, s-au dus devreme

sora lui, mai mare, căuta să piară ca și când moartea făcuse obicei din a lua copii ăia, 

dar s-a lăsat mituită și fata a fost acoperită cu o aripă de înger, s-a întremat sorbind în fiecare zi câte un gram de viață

și a venit rândul lui

să fie lepădat dacă așa va fi să fie… așa și-au zis, muncind să-și ridice o casă, femeia, prin ploi aspre, arșița, ori vânt

dintr-o mâna de om, o femeie cu statura mică, nu mai mult de 40 kg, Iulică a luat cât să se nască la 4,5 kg

zice, Iulică, că l-au lăudat ursitoarele

că el le-a auzit și le-a ascultat!

să nu mori! i-au strigat 

când, la două luni și un astru de viață respira cu plămânii aprinși, sub lumânare

apoi, la două, trei căderi de zăpezi a prins gustul morții, iar

a înghițit toate medicamentele ursite

dar ursitoarele strigau: să nu mori!

dacă mă minte, vă mint și eu

Iulică a păstrat viața pe umărul bunicii care plângea și se ruga

dispensar, ce cuvânt!

Iulică a rămas orb blestemat de o broască și a primit vedere lecuit cu lapte de măgăreață

Iulică a fost electrocutat

a fost mâncat, de un câine, care l-a sfâșiat ca pe o cârpă

a fost tăiat, de un chirurg, pe viu, din grabă de neom

a fost…

și gropar a fost

“bă!!!” l-au scos

a pus țigle pe Castelul Corvinilor

Iulică a fost la grădiniță două luni

a primit un premiu pentru creație

a mai primit și un alt premiu 

atunci a aflat că nu stai în fața învățătoarei în izmene, o femeie care i-a zâmbit blând: pune niște pantaloni pe tine și nu mai sta încruntat, că așa rămâi

apoi, alt premiu, la olimpiada pe județ, la mate

are și acum acel Compendiu

Iulică a citit clasei toate lecturile, că avea o voce gravă și intona povestea

Iulică striga strigările la dansurile populare

a mai fost orb de două ori

trei zile

după ce a căzut din cireș

o noapte după ce s-a izbit cu capul de gheață

Iulică a tot murit, dar ursitoarele l-au obligat să trăiască

și Martin Eden

da, cel care s-a scufundat atât de adânc ca să uite

Iulică 

mi-a spus cât nici n-ar fi să spună totul, ca să vă pot spune

și mi-a mai zis că nici măcar nu avea numele Iulică,

așa îl strigau

probabil de la vreo ursitoare, mai peltică

atunci când îi spuneau:

vei întâlni veșnicia, dar azi nu-i vreme de împărțeală,

azi e de cules

ursit să fie

doi născuți vii

dar pe atunci viața se trăia intens și-au murit

înainte să vadă

și a doua zăpadă

tu ai urmat când dansul morții era totuna cu facerea

te-ai făcut fără nici o prefacere din pământ și lut

frământate sub copite de un asin 

așa s-a scris al tău

destin

te-au jucat pe degete 

ursitoarele

chiar au vrut să te dezlege

într-un decembrie geros 

te-au pus la adăpost

sub o lumânare respirai pe rând

plămânii ți se uscau în decor de icoane

și tămâie 

arzând

în pridvor

un chip care privește depărtarea 

are în sine adâncul 

somnului de unde își țese visele 

așa cum suveica strecoară

fiecare fir între fiecare alt fir și-o mână le 

potolește culorile în carpete 

din când în când 

șterge gândurile ce-au ajuns 

într-un colț 

pământul frământat pe o grindă lipit

din respect a tăcut o rândunică

cântecul șezătoarei să-l zboare

gust de cuib 

gust de urzeală 

un chip care privește depărtarea 
are în sine adâncul 
somnului de unde își țese visele 
așa cum suveica strecoară
fiecare fir între 
fiecare alt fir 
și-o mână le 
potolește culorile

din când în când 
șterge gândurile ce-au ajuns 
într-un colț 
pământul frământat pe o grindă lipit
din respect 
o rândunică
a tăcut

cântecul șezătoarei 
să-l zboare
gust de cuib 
gust de urzeală 

locul geo

semnificația geometriei în spațiu era să îmi scape printre degete, doar că am ales să ating degetele între ele și, fără nici o noimă, am descoperit rostul: apa curge mai puțin dacă spațiul este închis

atunci m-am întrebat: dacă apa poate fi stăvilită printr-un gest atât de banal și dacă, primordial, dar și până la proba contrarie, suntem tot o apă și un pământ, de ce nu s-a ales pământul?

că pământul, dacă îl ții în palme, nu se scurge

aproape că te rogi de el să plece

te scuturi

apoi dai cu apă

apa!!!

așa speli pământul din tine

dacă ai 

geometria în spațiu?

- respiră!

descompunere

nu 
nu are cum să mă roadă 
carnea mea e lepădată demult 
și oasele s-au topit 

stăteam la masă împreună 
și ne priveam pe furiș 
ca doi naufragiați 
gândind la 
care pe care 

eu mușcam din el când 
avea pleoapele căzute 
nu știam că 
tocmai ce mușcase din mine și 
doar își făcea siesta 

așa ne-am trezit sub un soare plăpând 
ținându-ne de mâini 
pe un mal 
nici nu mai deosebeam 
e mâna lui 
e trupul meu… 

cred c-a fost dus de vânt 
într-o noapte 
ori 
și-a căutat altă cale 
alt călător 

nu-i mai auzeam oftatul 
care era al meu 
dar mi-l imita ca să știu că-i acolo 

nu auzeam nimic 
și nimic nu vedeam 
doar un gând mă făcea 
să cred că sunt 
gândul că 
m-ar putea lua prin surprindere 
și m-ar mușca 

d’aia m-am lepădat de carne 
d’aia m-am topit de oase 
ca să atârn 

și atârn 
și caut 
să-l găsesc 
de foame

călător

te-ai redobândit prin întrebări, e un fel de a spune

ai lăsat liniile albastre să prindă conturul frunzelor pe măsură ce acestea tăiau orizonturi, iar tu, cu propriile linii, desenai 

alte frunze, alte orizonturi 

doar ramurile lipseau și umbra

pasul către celălat copac l-ai ales urmând zborul răspunsurilor purtate de vânt către o altă împreunare

cuminte

îți poți pune o pătură pe cap, te poți crede în altă lume sau poți să crezi că ești un idiot cu o pătură pe cap

poți să scrii câteva rânduri în care să pui un punct sau o virgulă, sau nu

alt fel de ascunzătoare

eu te-aș face muzician

dacă mor, aș alege să urc un munte

chipul nu poate minți, d’aia își pune pătura pe cap, să nu spună adevărul 

întreg

lasă omul să-și spună cuvintele

în cuvinte sunt toate minciunile

și, ce treabă are chestiunea cu muzica?

potențial alte minciuni

dar cu muntele?

acolo doar de umplutură

nu-mi place să cad

nu mă pot convinge despre cum timpul este relativ la ceea ce în lacrimi zăbovește într-o mamă

ce te frământă?

cuvintele mor înainte să fie rostite…

poeți nu există

să adormi este o învoială 

tu nu o primești și doare

să adormi te doare

să te trezești este o alegere 

tu nu o dorești și doare

să te trezești te doare

să dormi nu-ți aparține 

să dormi e locul în care 

orice durere nu te doare

să dormi nu te doare

arată-mi poetul, îți spun 

și tu îmi arăți o carte

arată-mi cartea, îți spun

și tu îmi arăți o poezie

nu dormi? te întreb

tu strigi ca și când 

să dormi a devenit durere

te doare? te întreb

atunci ai închis cartea 

poetului care nici nu a fost

știi de ce?

poeții nu au pântec…

izvor

drumul meu este atât de înainte încât îl tai să fac o răscruce unde

de sete sap o fântână

pe cumpănă să se înalțe fluturii potoliți

în golul rece să-mi strig iertările și uitările

la dreapta să zidesc piatra

la stânga să pun crucea de lemn cioplit

bei apă, îți faci cruce și mergi tot înainte

răscrucile sunt ca să îți potolești setea, nu să cauți drumul

drumul meu este atât de înainte încât 
îl tai să fac o răscruce unde
de sete 
sap o fântână

pe cumpănă să se înalțe fluturii, 
crescuți din pântec, 
potoliți

în golul rece să-mi strig iertările 
și uitările

la dreapta să zidesc piatra

la stânga să pun crucea 
de lemn cioplit


bei apă, îți faci cruce 
și mergi tot înainte

răscrucile sunt ca să îți potolești setea, 
nu să cauți drumul

scrisoare de la marginea lumii

în felul meu 

vă las scris că dincolo nu-i eternitatea 

eternitatea se află până la penultimul pas 

acolo unde te așezi pe o margine de lume 

lași picioarele să atârne în neant știind că următorul pas îl vei urma când va fi să fie 

nespus, orice individ, chiar și numai din prisma inconstientă a genei sale, își dorește eternitatea dar 

pentru că aceasta nu poate fi percepută sub o formă sau alta 

este deslușită în forma sa iluzorie

iluzia eternității mele este însăși viața mea, căci înainte de aceasta, sau după aceasta, nimic n-a contribuit și nimic nu va mai contribui la împlinirea eternității mele 

și cum ar putea deveni viața mea, cea atât de limitată, eternitatea mea? 

prin simpla recunoaștere și cunoaștere a prezenței mele pe această lume de către ceilalți astfel încât, în conștiința acestora, existența mea să se păstreze

și după ce voi face ultimul pas, dar, mai ales, cât nu doar amintirea mea va dăinui, ci cât timp amintirile mele vor putea dăinui în conștiința celorlalți

de aceea scriu această scrisoare în care voi lăsa scrise niște rânduri pe care unii le vor numi poezie, alții gânduri 

estetic sau nu, important sau banal 

nici nu contează

voi începe cu începutul

dar care este acesta?

să fie prima amintire sau amintirea…

atârnă picioarele în neant și prind rădăcini dincolo 

privesc peste umăr și văd cum eternitatea mea a obosit

pe foaia goală scriu: 

să vă spun despre mine…

caligrafia iubirii

cel mai frumos poem l-am aflat

în palmele bunicilor mei

palme aspre în care truda

a iscălit versuri, adânc…

de la ele am primit

cea mai blândă mângâiere

***

două palme, aspre palme,

un poem scris cu 

rânduri adânci, de muncă

de la ele am primit 

mângâiere cea mai blândă

simbioză

omul, ca să fie, nu are nevoie de spirit, căci spiritul este parte a devenirii 

omul, ca să fie, are nevoie de trup și de suflet, căci neînsuflețit trupul nu va mai fi 

trupul fără suflet spiritul îl va părăsi, va căuta calea adierii

ce ar fi omul cu trup și suflet, dar cu un spirit adormit?

aceasta-i necunoașterea, un înger fără aripi

floare de câmp

încearcă să-mi spui

încearcă să-mi spui de ce timpul intră pe ușă, dar fuge pe fereastră

să-mi spui de ce pânza nopții se risipește dimineața, dar parfumul visului rămâne

tu să îmi spui 

doar tu poți să îmi spui de ce mă atinge lacrima, de ce lacrima nu zboară ca și când o pasăre s-ar desprinde din cuib

încearcă să mă vezi

încearcă să mă vezi dincolo de ziua care a trecut, doar tu poți să îmi aștepți o nouă bătaie a inimii 

doar tu știi să îmi spui

doar tu îmi spui că florilor puse în vază apa nu le ține de sete, de moarte le ține

pământul nostru ne prinde

pământul nostru ne prinde rădăcini dacă tu mă ții de mână

dacă eu te țin de mână

altfel, ar muri dragostea noastră ca o firavă floare departe de câmp

compromis

aș spune că am învățat degeaba să fluier doar că

mai fluier și acum 

închid ochii să mă pretind desculț pe strada cumințeniilor ce-au să încolțească în trupul acela crud

aș spune și despre faptul că am învățat degeaba să înot

departe este lacul, departe malul, depărtările toate-s departe

chiar și despre mersul pe bicicletă aș putea spune…

doar mersului pe jos n-am să-i reproșez 

că, na, încă îmi mai folosește

portret

omul este din țărână să poată fi purtat de vânt 

din loc în loc, 

până va găsi ochiul de apă în care 

lut să se prefacă, chip să fie

omul nu este din piatră, nu-i greu, 

doar atunci când termină călătoria 

își prinde o piatră la cap, să nu mai zboare

omul din țărână și apă nu caută putere

el caută iubire, caută iertare, 

caută fericire și liniște caută, 

cât să își umple cu ele cămările, patru-s de toate

acela care și-a umplut cămările altfel

a prins inimă de piatră

nici izvoare nu are

e ca o fântână

seacă

peisaj zodiacal

pe drumul de piatră, în bruma căzută, 

visele pe cale se duc 

pe frunze, strat peste strat,

lacrimi de nuc

jos pe sub umbre, departe de soare, 

pe furiș,

scorpionul de gheață apare 

să doarmă o zi, să umble o noapte

prin nisip, departe de lume

visele reci le târăște-n venin 

către astrul ce-alunecă pe dune 

glob rece de rubin

a pornit drumul 

tot mai înalt pe scară

apusul îi este destin

inimă de om, suflet de câine

iadul coboară pe pământ atunci când vrea el 

cât să închidă o clipă în veșnicie apoi 

se ridică până la cer de unde 

se aruncă  în străfundurile universului 

cale lungă...

ai crede că e poezie

avea vara aceea ziua ei de foc și noi parte de scaldă și rost de bucurie
până  când,
până  când omului care căuta iadul i-a venit gândul și nevoia
să-și omoare câinele;
nu l-a omorât cu o lovitură
ori poate ca un laș
otrăvindu-l

la scaldă
în apele care pe noi ne înviorau
omul despuiat de Dumnezeu
ars de iad
își îneca câinele

îl omora

încet ca și când fiecare clipă trebuia 

să fie gustată pe îndelete așa cum îi place

morții

încet cât să nu uit, cât să imi amintesc peste decenii,
cât diavolul să simtă bucuria chinului;
îl scufunda iar și iar și iar
cât să nu moară,
dar nici să trăiască

am închis ochii imaginând alt timp, alt loc, alt râu,

dar apele îmi pătrundeau în trup, îmi izvorau sub pleoape

știam
câinele împingea malul de dincolo

de moarte

știam
câinele acela a iubit omul

nu voia să-l părăsească,
d’aia s-a lăsat mort cu greu,
cât să-i placă sufletului pierdut,

ars,

aici pe pământ,
de focurile iadului

revenire

daca ar fi să aleg începutul

l-aș alege cu un alt sfârșit, 

tu legat de brațele-mi linii frânte,
eu înrădăcinat în cercul 

trăirilor tale

liniile mele n-ar mai avea umbre
n-ar mai avea timp să întârzie
așchii, între ele,
urmele lor ar fi fără vlagă

nu ar naște cicatrici

mi-aș aminti visul de
dincolo de gard 

unde părăseam 
copilul care mă privea; 
cu pumnii strânși aș lega
pământul să păstreze urmele pașilor

nu aș lăsa  nici măcar 

un strop de îndoială

să mai cadă între noi

zarea în alb și negru

dacă ar fi să aleg finalul
m-aș întoarce la început, 
să-l văd
cât mai de departe, 
în alb negru prefăcut

și aș vedea
locul în care pământul rece se întinde sub tălpi, acolo
încolțește iz de câmp 
și ropote de cai mângâie icoane,
locul în care
cuptorul îmbrățișează aluatul
înfăptuind facerea dintâi
povestea grâului, toată;
locul în care cerul sărută ferestrele 
gătite cu mere și gutui
în gust de depărtare,
locul unde 
din pereți stau să cadă
tăcerile.

până la ele aș mai călători o dată
apoi, către zare.

jocul seducției

dacă ar fi să aleg 

m-aș opri între început și sfârșit

vreme de-o veșnicie 




pășește printre stropii de ploaie rotundă 
acolo unde doar sunetul răzbate în ritm asortat cu
cel al pulsului tău și
în jocul lor fără cuvinte lasă clipele
să te pătrundă

ploaia are timp și răbdare să mângâie rând pe rând
fiecare perdea de aer , fiecare frunză, fiecare fir de iarbă
cât să le prindă aromele 
apoi să încolțească fiorul 
în pântec împietrit de pământ

tot așa îți mângâie umerii,
ți se prelinge pe piele
câte un strop se strecoară, din când în când, 
pe sub gulerul hainei
atunci se contopește cerul cu pământul 
și tu cu ele

ploaia a învățat să spună câte puțin 
pentru că așa îi place să fie sorbită, 
nu-i val să izbească vreun țărm, 
nu-i râu învolburat, 
este intensă, 
niciodată grăbită

pășește prin ploaie și 
învață să fii un strop
în bucuria de a fi, născută 
din al seducției joc

iluzia de a fi

cât din ceea ce suntem este iluzie, cât ne reprezintă?

dacă reacția noastră este una influențată de stările pe care le-am trăit, fără să aibă legătură cu un momentul în sine, suntem noi, ne reprezintă, sau suntem doar expresii ale tulburărilor ființei din noi? este omul, în felul său, animalul cel mai crud, ori este animalul cel mai inadaptat?

inadaptarea nu este despre origini, despre instincte, ori despre tot ceea ce ne-am putea imagina natural, ca univers exterior. inadaptarea se referă la imposibilitatea propriei ființe de a reacționa universului interior. acel infinit al uimirilor, dar mai ales al emoțiilor- fie ele pozitive sau negative; apăsarea lor poate sufoca ființa.

ființa nu poate fi interpretată în lipsa existenței și drept urmare nici ființarea nu ar fi posibilă în lipsa acesteia: acestora. dar, în ce fel poate determina existența, ființarea?

dacă privim un copac vom observa trunchiul, ramurile, frunzele, poate, un cuib de pasăre, o ramură ruptă, probabil muguri, flori sau fructe. percepție vizuală.

dacă atingem copacul, vom simți cât de aspră este scoarța lui, adânciturile, mirosul, poate chiar și energia pe care acesta o emană. percepție tactilă și nu numai.

dar în tot acest tablou suntem! imaginația, viziunea, dorința, toate ne propun ceea ce vine din universul interior. 

aș face o paranteză. lângă casa mea este un teren nefolosit. acolo și-a găsit adăpost o cățelușă și cei șase căței ai săi. după o vreme a rămas cățelușa și doi căței. unul dintre ei sărea și mânca orice aruncam peste gard, atât ce i s-ar fi cuvenit, cât și ceea ce cățelușei și celuilalt cățel le aruncam. mârâia amenințător, fugind de la o bucată la alta. cățelușa, din spirit matern, se retrăgea și îi lăsa și porția ei. celălalt cățel era dominat și se retrăgea din frică. după o vreme, atât cățelușa cât și celălalt cățel au dispărut. a rămas Pablo, așa-i spunem.

Pablo a crescut și latră la trecători, mai în joacă, mai instinctiv. Dintre toți vecinii este unul care nu îl suportă. Aruncă cu pietre, îl amenință cu moartea. Ceilalți i-au vorbit și Pablo este prietenul lor. Ce ne îndeamnă să reacționăm într-un fel sau altul?

Ceea ce ne imaginăm este conform cu realitatea? Este parte a ființei din noi, este felul nostru de a ființa, sau este partea alterată din noi, acea parte care vizualizează strâmb, precum o constrângere cu care am făcut un compromis până când, în simbioză, am devenit inseparabili?

Delimitare.

Momentul în care ființa își controlează ființarea fără a deveni tributară nici universului exterior, dar (mai ales) nici celui interior. Cât de adânc trebuie să săpăm în noi înșine pentru a ne regăsi? Cât mai suntem în stare să ne redobândim? Și cât vom nega că am fost excluși de propriul destin, astfel încât am devenit paria nu doar pentru cei din jur, dar mai ales pentru noi. Așa se naște ura de sine. 

Putem ridica o frunză moartă și să-i închinăm ode, să o plângem când, în fapt, frunza se află doar într-o tranziție, pe calea destinului, plângând de milă trecătorului rătăcit, lipsit de ființare.

Oare, prin toate aceste interpretări, am oferit ființare printr-o percepție, copacului sau am prins rădăcini?

flori de piatră

închizi uși, deschizi uși…

între tine și ele ferestrele din trupul de carne 

ce-l porți cu tine

între tine și lume ferestrele din ziduri, 

dar tu preferi să vezi florile din ghivece

parcă ar crește din marmura pervazului, 

cum ar încolți, din podeaua rece, 

pe urma pașilor numărați, flori roșii de piatră 

acesta este spațiul, bine organizat, al singurătății 

pusă la păstrare, 

fragilă evadare, 

asemănătoare cu frunza aceea de trifoi cu patru foi 

pe care o păstrezi într-o carte, 

o privești fără să o atingi și te întrebi: o fi norocul?

dincolo, alte uși, 

multe porți, 

niciuna în aer,

dar astăzi nu vei deschide uși, 

nu vei zidi pereți, 

vei lăsa toate ferestrele deschise

și ploaia să treacă printre florile din ghivece 

să se prelingă  pe podea, 

florile roșii să crească până când 

tot locul va fi o grădină unde să nu îți mai numeri pașii

îți mai amintești? 

lumea nu avea porți, 

nici ziduri 

și toate florile alergau pe dealuri, 

iar tu dansai în ploaie 

de ce să nu recunoști? 

așa a fost 

bogăție

sărac este cel care risipește

privește!

1 an = 31.536.000 secunde

fiecare secundă este o clipă

atât de bogat ești!

ai citit textul ăsta, cât timp ți-a trebuit? 

cam 30 de secunde

acum te gândești: trăiesc sau risipesc?

și timpul tău curge

vei continua să citești, vor trece minute, apoi te vei gândi dacă este așa, dacă este altfel

alte minute

îți vine o idee, o notezi, ștergi, corectezi, adaugi

trec alte minute

s-a terminat pauza

intri în facerea zilei

ore

mănânci, faci un duș, citești o carte, adormi

te trezești, bei un ceai, te duci la sală, te rupi de gânduri, lași chimia să alerge în voie

te oprești la un bar, bei un pahar cu vin, asculți, vorbești, râzi

acum ești în pat, adormi

au trecut 86.400 secunde

este o nouă zi

ți-au mai rămas

31.449.600 secunde și tot atâtea clipe

îți vine să strigi

sunt cel mai bogat om din lume!

nu-i așa?

portret

infatuare, doar cei ce se sprijină pe tine vor crede că ceea ce pun în cuvinte îi reprezintă, doar ei vor crede că mersul în cerc este drumul eternității

drumul iluziilor prin negură este calea drumețului care își ascunde chipul sub straie, și-apoi, la masa tăcerii, îți va spune cuvinte despre orice, oricâte, doar să stai să-l asculți, dar să nu-l privești

pe drumul tău te însoțește cu omul care te privește în ochi, cu cel care te ține de mână, doar în ochi și în mâini omul nu se poate ascunde

rău să fii, dar bine nu-i

răul s-a dus în seara aceea la culcare ușor amețit și îngândurat

se plimba pe o stradă îngustă când nimeni i-a șoptit: du-te acasă. ai să te pui, în stânga, sub coasta poetului tău, și un cântec îl vei îndemna să cânte

orgoliul și ura, mânia și frica, egoismul, nebunia și frica, gelozia, invidia și răzbunarea… vor fi prinse în horă, cu ele, și-ale poetului minți

te îmbracă cu ele, te pune pe-un ciob, fii în vecie poetului drog

cuvintele acelea răsunau în rău fără ecou, ca un cântec repetat pe un disc zgâriat; era prima oară când se gândea că-i atât de bine fără conștiință

a dus la îndeplinire planul și de atunci poetul acela a devenit un iubitor de cuvinte

ce-l inspira, doar răul ar ști să ne spună

cuib

din cuib să pleci privind către cer

de cazi, te ridici și înveți,

fără sfori,

cum se merge pe jos

în oglinda albastră te uită

cum zbori

nu-i zbatere de aripi, când aripi nu ai,

visul ce-l porți cu tine într-una

e zbatere de gânduri,

rupt din pânza cu nori

cum ai lua, pe furiș,

un cuvânt dintre rânduri 

copacul nu-l tăia, în cuib să revii

urcă pe scară, răbdător

gustă în taină din cină

dacă nu poți, obosit de la drum

te sprijină-n el

și fii-i rădăcină

tu dormi, eu visez

dacă nu mă înțepenesc în trecut, așa, cu ochii deschiși a visare /de unde să mai iau niște untură și un codru de pâine, coaptă sub țest, să potolesc foamea…

te las să dormi și plec, dezlegat, pe străzi, printre oamenii plutitori/ doar cei care au cârje merg pe jos, ei și eu/ așa îmi culeg cuvintele pentru un început de poezie, unele le iau de pe jos, pierdute cuvinte, purtate de vânt, ori aruncate/ nu caut să tresară nici hârtia, nici pasărea ce stă pe colivie/ eu nu închid uși, poate asta este cauza pentru care te las pe tine, mereu, să alegi titlul/ doar să te trezești, să te joci, să iei la întâmplare cuvântul încoronat cu rost…

cum sunt toți copiii, copii arși de soare, știrbi și pofticioși/ din pâine mușcam toți, pe rând, fără să ne îndemnăm, trăiam pe stradă la comun/ pe atunci nu erau sfori, pământul se lega de noi, se ascundea sub unghii, încolțea/ altfel n-aș ști să explic de ce ar fi spus cineva că suntem țărână/ aceea era vremea când nici tu nu dormeai, nici eu nu visam…

acolo am oprit timpul, în a șaptea zi, apoi am înțepenit în trecut ca să îmi pierd urmele/ oftezi și mă întorc/ dezlegat pe străzi caut alte cuvinte