Dacă
nu s-ar lăți, lumea asta ar putea locui pe acoperișuri. Ar pleca
pe tocuri joase să-și cumpere inimi, la magazinul din colț. Cumva,
ar ști să zâmbească și-ar pune la tombolă îmbrățișarea, la
kilogram. Câte vreo sută de kile la bilet câștigător.
Oricum
au pus preșuri prea multe și clădiri prea înalte și scări
plagiate să urce pe fiecare etaj duhoarea.
O
lume ocupată. Doar pe timp de vară, la umbră, se vor așeza pe o
bancă, în parc. D'aia băncile alea sunt atât de triste și tac.
Pentru că prind rugina tăcerilor. Mai ales atunci când se topesc
zăpezile.
Și-apoi,
biletele alea pierdute, de la tombolă, cui să folosească?
***
Știi cum e atunci când mergi pe trotuar, ținând umbrela să te
apere de stropii ce-și grăbesc împreunarea cu asfaltul? La oraș,
momentul e unul plăcut. Puțină lume pe stradă și aerul devine
respirabil, chiar plăcut. Și-apoi, te trezește unul, uitat
printr-o mașină, care își grăbește și el calea spre... Dar
nici nu contează încotro. Important e că te-a trezit. Uite așa,
cu un maldăr de apă, de sus, până jos. Te oprești, cu o privire
tâmpă, uitându-te în spate parcă așteptând explicația cuiva,
dar nimeni prin preajmă. Apoi te uiți către mașina ăluia care se
îndepărtează plescăind bălțile și ai vrea să-i spui vreo
două, dar e dus. Apa îți pătrunde hainele, legându-se de tine,
rece și dezbrăcată. Iar hainele, revoltate, se chircesc sub
noroiul rămas pe ele.
Dar astăzi nu plouă și nici nu sunt pe trotuar. Sunt în birou.
Pe urechea stângă mă las ademenit într-o relaxare amăgitoare,
ascultând jazz-blues. Pe urechea dreaptă mă încordez să
deslușesc cum s-au teleportat niște magazii cu tot cu ce aveau în
ele. Nu mă încordez din vreo curiozitate aparte și nici din vreo
nevoie specială, dar cu asta mă ocup – să caut nod în papură.
Și cum mă dezlănțuiam eu așa între stânga caldă și dreapta
tulbure, intră un ins în birou.
- Am venit să văd ce vă mai trebuie pe aici.
Mă uit la el și deslușesc un ins înalt.Bine proporționat, dar
parcă prea înalt. Cum eu eram așezat pe scaun, îmi părea că nu
se mai termină.
Cât timp eu vizualizam, puțin deranjat, ori mai degrabă supărat
că fusesem întrerupt și pe partea stângă, dar și pe partea
dreaptă, insul a și dat un ocol prin cameră. Opresc muzica, îmi
mut ochelarii mai jos, pe nas și uitându-mă peste rama lor întreb:
- Nu vă supărați, cine sunteți?
- Auditul, spune imediat, cu un ton cazon.
Probabil că a observat cum nu am tresărit și poate mai mult, mi-a
văzut privirea pierdută în zările-i înalte, că a completat,
spunându-și numele. Din politețe, mă prezint și eu, îmi spun
numele și îl spun și pe al colegei care lucra în celalaltă
cameră, dar care acum luase bilete în rândul din față. Se lăsa
cu spectacol.
- Astea ce caută aici?
Nu renunța la tonul acela autoritar și acum, dacă tot ne cunoșteam
atât de intens, probabil își închipuia că voi lua poziția de
drepți și voi raporta, salutând militărește. Îmi scot ochelarii
și mă uit la ce obiectele spre care arăta. Era un telefon fix,
dezactivat, o tastatură ieșită la pensie și un monitor (ăsta
cred că era șomer).
- Acolo le-am pus, zic eu, luat un pic prin surpindere.
- Acolo!?
Erau puse pe jos, lăngă perete.
- Da.
Și nu știu de ce simt să completez, că deh, să nu rămână omul
cu nedumerirea.
- Au mai fost niște calculatoare, monitoare, dar le-au dus în
magazie. Un fel de magazie, e o cameră aici în clădire. Nu se mai
folosesc.
- Ați făcut referat de casare?
Încă folosea tonul acela autoritar, deloc impunător, dar ca și
când te-a prins unul că te piși pe gard și te apostrofează „Ce
faci, bă, aici!?” Știi cum e. Nu poți să spui pur și simplu „
Mă piș...” . Îți ceri scuze, încurcat și grăbit să îți
ascunzi goliciunea. Deh, că ești pudic.
- Au fost casate, da.
- Și alea, ce caută acolo!? întrebă uitându-se către soba de
teracotă. O sobă mare cât sobele alea de prin castele. Era scoasă
din uz, dar nimeni nu luase decizia ca sobele de prin birouri să fie
demolate. Probabil erau un fel de tezaur.
- Soba nu e funcțională, zic.
Mă ridic să văd ce era pe ea (nu vedeam din cauza ușii care,
deschisă fiind, era între mine și sobă). Credeam că, stând în
picioare, omul va deveni mai mic. Nici vorbă! Parcă era și mai
înalt.
Mă uit la sobă și văd pe ea patru cutii.
- A! zic, ușurat (mă temusem că cine știe ce grozăvii or fi pe
sobă). Sunt două cutii cu hârtie de scris, nefolosită și două
tonere.
- Și acolo le-ați pus!? Nu stau bine acolo.
Mă uit în jur ca și când ar fi trebuit să găsesc un loc de care
n-am știut până în clipa aia și năuc, întreb:
- Dar dumneavoastră, unde le-ați fi pus în locul meu?
- Pe mine mă întrebați așa ceva?
- Da, zic, puțin blocat deja. Și așa eram eu un pic blocat pe
urechea stângă în care îmi mai suna jazz-ul, dar eram blocat și
pe partea dreaptă (poate de la icselul ăla în care lucram când
m-a întrerupt lungilă).
- Păi dacă trebuie să vă spun, atunci altfel se pune problema,
zise pe un ton amenințător.
- Și totuși, unde le-ați pune? întreb insistent.
- Chiar vorbiți serios? întreabă, folosind de data asta un ton de
parcă a fost prins cu șlițul desfăcut. Mândru fălos tare, dar
iritat de situație. „Ăsta trage de timp”, gândesc și imediat
răspund:
- Da, domnule. Dacă ați spus că nu stau bine acolo, presupun că
sunteți specialist în așa ceva și vă solicit o sugestie. Unde altundeva să le pun? întreb privind în jur, invitându-l prin gest
să se uite și să indice un loc. Nici nu-i trecea prin minte să
răspundă.
- Cum vă numiți!? mă întreabă, trecând iar la tonul ăla
autoritar.
Îi spun numele și adaug:
- M-am prezentat mai devreme.
- Bineee... Las că discutăm altfel la domnul director, spuse în
timp ce ieșea din cameră cu o aură de ins indignat.
Eu am rămas ca și când m-a stropit o mașină în timp ce mergeam
liniștit, pe trotuar. Diferența era ca pe piele nu se strecura apa,
ci o senzație de acreală.
- Ce-a fost asta? o întreb pe colega care avea o figură împietrită.
A urmat o tăcere vreme de câteva secunde, apoi, ca și când a
ieșit din transă, a zis:
- Nu știu... Probabil nu-i întreg. L-am văzut când a intrat dar
am crezut că e cineva care te caută pe tine...
Și continuăm să comentăm, într-o perplexitate vizibilă.
Dar dă-o în colo de sobă. Să vă zic cum a început totul.
***
Anul
'90 a venit cu un suflu nou. Acel suflu al unor idealuri renăscute.
Un aer al libertății și al unor visări neîmpiedicate. Mai târziu
s-a dovedit că ce-i în plan rămâne plan. Dar pe atunci eram toți
pe cărarea noastră. Uimitor de nepricepuți! Eu (un
adolescent încurcat)
visam
de vreme bună (de prin clasa a noua) să merg
la facultate.
Să
fiu „om mare”... Și, pe vremea aia,
om mare era
inginerul. Ăsta era „trendul” (termen neutilizat pe atunci).
Și-apoi, știți cum e: - de
luni mă apuc de dietă, de luni mă las de fumat, de luni mă apuc
de mișcare, de luni mă apuc de învățat... Nu erau atâtea zile
de luni. A trecut timpul și-am pierdut toate zilele de luni. Până
în 1990. Până atunci (cu excepția matematicii) eram varză. În
1990 încă
mai plănuiam
.
