- doiu’ și doiu’ barat, treiu’ și treiu’ barat; și ca să ajung în Piața Mare nu plăteam autobuzu’ c-aveam doar o mamă și ea se purta la modă- avea rate la CAR ca să-și facă casă la țară. d’aia plecase la capătu’ lumii, cu patru clase în tot carnetu’ de note. la piața aia o luam pe jos, prin Lipscani, că pe acolo era drumu’ mai scurt.
- bă, tu zici de Bucale?
- nu mă. da’ nu-i nici o diferență. unde m-am născut și unde am crescut era ca-n Bucale. aveam și Lipscani. și foamea era la fel.
- doiu’ și treiu’ ce-s?
- așa erau numerotate autobuzele. alea cu doi mergeau pe o parte a orașului, din Ceangăi până în Centrul Vechi; alea cu trei din Ome până în Centrul Vechi. Ome îi ziceam de la O.M. (Orașul Muncitoresc).
- da bă, da’ la voi nu erau fete frumoase ca la Bucale!
- zi să mori tu! păi erau și moldovence, și oltence, și unguroaice și d’ale locului. care’ s mai frumoase, ma?
- n-aveați coloane mă, ca la Bucale, în Romană.
- aveam și d’alea. că aveam un Teatru ca Ateneu’ și avea și coloane. mergeam la sfârșit de săptămână la discotecă, în holul de jos. am văzut și câteva piese de teatru acolo și am și fost pe scenă, că dansam populară. până la Teatru mergeam pe faleză.
- ce faleză, bă! tu vorbești de Constanța?
- nu, mă. da’ tot la fel. ți-am zis- foamea îi la fel.
- du-te bă! în Bucale e metrou.
- la noi numa’ trenu’ lipsea, mă. subterane aveam peste tot. și, ca să nu mă mai tot întrerupi, crede-mă! am stat și în Vitan. era ca la mine în oraș. am fost la Scala, la Patria, la fel erau filmele și la mine în oraș. aveam și stadion și echipă de divizia A și boxeri și handbaliști și bazin de înot și patinoar, și popicărie și în sala de așteptare, în gară, mirosea la fel ca în sala aia din Gara de Nord.
- bine, bine! zi mai departe…
- banii îmi trebuiau, mă. nu puteam să-i dau pe bilet la autobuz, îi adunam greu. câtă foame mai răbdam ca să pun deoparte! că maică-mea lucra 12/24 și n-avea timp să ne pună pachet. ba, de cele mai multe ori, nici nu era acasă când plecam la școală. avean un ceas deșteptător care, când suna, cred că trezea tot blocul. și ne dădea bani să ne luăm de mâncare. îi adunam. am stat, într-o iarnă, două luni, lângă mantinelă, la patinoar. nu aveam bani de patine și nici nu voiam să închiriez, ca să nu stric din ce adunasem. după două luni intrase în mine atât de mult pofta să alunec pe gheața aia că, vreo săptămână, de zeci de ori pe zi, milogeam la maică-mea să-mi dea diferența de bani care îmi lipsea ca să-mi cumpăr o pereche de patine. pâna la urmă mi-am cumpărat patine și am mai prins vreo două săptămâni de sezon. că era patinoar în aer liber și iarna aia a fost scurtă. da’ nici că mi-a trebuit mai mult. ai patinat?
- nu. dar m-am dat cu schiurile.
- nu-i la fel, mă. pe gheață nu te dai la vale. împingi cu lama patinei în gheață și dai din mâini. uite așa… am prins repede câteva mișcări- coronița pe făță, coronița pe spate; întoarcerea bruscă, frânarea… prindeam viteză și deja aveam o trupă cu care jucam prinselea. jucau și alții. m- a lovit unul cu capul în tâmplă într-o seară, atât de tare, că toată noaptea am vomitat și mâna dreaptă mi-era amorțită. da’ nu i-am spus lu’ maică-mea. nici când mă bătea vreunu’ nu-i spuneam. dacă afla de ceva care îmi putea face rău nu mă mai lăsa pe-acolo. ba, mai îmi dădea și vreo două…așa știa ea să mă protejeze. ți- am zis, lucra 12/24. după ce s-a terminat sezonul ăla nici n-am mai patinat. în toamna ce-a urmat m-am dus la box.
- ai boxat!?
- da. erau două cluburi în oraș: Metalul și Constructorul. ăia de la Metalul erau mai buni. n-am fost în competiții, dar se organizau meciuri de antrenament între cluburi. la categoria mea era unul campion pe zonă. mă bătea mereu. dar mi-a fost de folos că așa am reușit să scap de temperamentul ăla sălbatic. că eu, nici una, nici două, săream la bătaie. am făcut un an, apoi m-am lăsat, ca să învăț pentru treapta a doua la liceu. m-am dus iar, într-a unșpea, da’ n-a mai mers deloc. toți ăia de la categoria mea erau mult peste mine. și ca tehnică și condiție fizică. e greu să recuperezi. am mers câteva luni și-am renunțat.
***
dacă crești alături de corbi te vei lăsa cu greu mângâiat/ că-n ploaie nu-i vreme să te țină în brațe nici tatăl necunoscut nici cel de împrumut/ ai timp doar să îți primești locul pe un vârf de plop unde să-ți faci cuib din cărți fără coperți./ cumva știai că moartea-i în praful ce dospea pereții de humă cu iz de mucegai și că-n mormanele de zugră nu-s legende, doar fecioare, fete bătrâne, amorțite-n palate de smoală și gudron./ ți-aduceai aminte, în hoinăreala zilnică, dependență preluată pe furiș, de la strămoșii legați în fibrele-ți destine, ți-aduceai aminte de ce va să fie/ ca și când tu erai prorocirea.
sus, alături de corbi, timpul se scurge în rotogoale și orice apus e doar prima și ultima rugă pentru o nouă zi, mereu prima/ că așa trăiesc zburătorii; pe sub plopi castanii și sub castani cei care se duc și cei care se întorc/ timpul călătorilor se măsoară în pași; pe vânt nu poți păși/ așa m-am scurs eu, o vreme, cred că am și scris pe undeva, într-un jurnal/ eu sunt Corbalb.
