marți, 26 februarie 2013

Instinct primar sau constiinta



Slabiciunea se manifesta in randul celor care inteleg...
... printre acestia intalnim si indivizii puternici - cei ce inteleg, dar actioneaza dintr-un instinct autoeducat!

sâmbătă, 23 februarie 2013

Sa vorbim...vorbe

Daca ar fi sa te intrebi, macar asa... intre un rumegat si un partz, care este lucrul acela prin care viata e o chestiune placuta..ai sa afli:- jocul!
Sa te joci, e o chestiune inocenta... aproape de instinctul primar, dar nu atat de necesar ca acesta.
Si daca sa  te joci e o chestiune  aproape vitala, te poti intreba ce se intampla cu cei care nu o mai fac?
Simplu:- MOR!!!!!!!!!!!
Copilul invata lectiile vietii in joaca!
Adolescentul invata lectia vietii... in joaca!!
Adultul traieste cat timp ...se joaca!!
Cand uita sa se mai joace...MOARE!
Care este jocul omului adult? - JOCUL SEDUCTIEI!
Cand jocul seductiei moare...
..sa v-o spun pe sleau?... s-a dus drak totul!!
EL si EA... indiferent daca sunt iubit si iubita, sot si sotie... atunci cand fac blat in jocul seductiei... vor muri!

PS: - pentru prosti... NU vorbeam nimic despre sexualitate!


luni, 18 februarie 2013

In cercuri de amintiri (4)

Cand trenul se urnea traiam intotdeauna eliberarea. Era senzatia aceea pe care o traiesti atunci cand ratacit fiind regasesti cararea. Si orice suparare, orice teama se risipeau...
Imi amintesc cum pe drumul acela de sina lunga, ce scartia sub pasii rotogoale ale unui tren mereu obosit, scheletele uriase , ruginite si pline de parf ale unui combinat siderurgic ne petreceau vreme de cativa kilometri... La plecare si la sosire, in Hunedoara, vei regasi intotdeauna mormanele acelea de fiare si norii de praf si fum.
Apoi ne ingropam in noapte si pana catre dimineata intampinam si apoi petreceam navetistii care, uneori tacuti, alteori galagiosi, dar obositi si mirosind a munca, ne patrundeau naluci de-o clipa in vietile calatoare.
Patrundeam muntele de prin Valea Jiului fara a-l vedea prin negura noptii, dar cand ii rostoiam maruntaile stiam si ma infioram mereu. Intr-un altfel de zgomot, trenul se lasa inghitit de piatra, iar piatra ne ingaduia trecerea ca si cand ar fi stiut ca deranjul nostru nu e decat o crampa timp de o clipa comparativ cu timpul sau ...
Pe vremea aceea pentru mine, pentru mamaia mea si pentru multi oameni timpul nu insemna bani. Timpul nu se masura in graba, ci in rabdare.
Cu rabdare treceam cantoanele, haltele si garile, cu rabdare ne opream in fiecare si tot cu rabdare depaseam si somnul si nesomnul, frigul sau caldura. Asa calatoream pana spre orele 5 ale diminetii cand intr-o gara mica, in Rosiori de Vede, ne coboram pe peron.
- Am trecut de Caracal, gata, hai sa ne tragem catre usa!
Chiar daca in 2 minute ajungeam din compartiment la usa vagonului, intotdeauna ne aflam acolo cu 30 de minute inainte.
- Trenul nu sta dupa noi...
Ani de-a randul am calatorit cu trenul acela, nu cred ca nu ne cunostea.Nu cred ca n-ar fi stat dupa noi daca ar fi fost nevoie.
***
Cea mai lunga asteptare, obositoare asteptare, mi se parea intotdeauna cea din autogara. Acolo trebuia sa stam pana la orele 7,30 caci rareori, de prea putine ori, trenul nostru obosit ajungea la timp astfel incat sa prindem rata de 5. Sala aceea de asteptare din autogara era intotdeauna sleioasa, murdara si rece. Era construita si conceputa intocmai pentru a nu sta... Ca pentru niste calatori grabiti. Si imi era somn si imi era frig... si timpul se scurgea atat de greu!!
***
Ne desparteau de casa doar 18 km, un drum in care ascultam cu interese bocetul motorului autobuzului ce se urnea cu greu la deal si se grabea folos la vale. De fiecare data salutam locurile si mai ales Vedea- acel rau cu iz de mare si albie adanca.
Doar cand ajungeam "in deal" si coboram din rata, doar atunci simteam aerul- aerul acela pe care daca il respirai te hranea! De din deal si pana acasa erau vreo 2 km pe care ii faceam pe jos. Trageam de bagajele grele, dar nimic nu te putea incrunta, caci acolo era taramul neincruntarii, locul in care timpul te asteapta sa iti petreci vremea ta...fara de graba!
***
Daca ar fi sa ma intrebi - pentru mine locurile alea insemnau acasa, locul in care as fi putut incolti. 



vineri, 15 februarie 2013

In cercuri de amintiri (3)

In spatele acelui bloc, mai degraba in umbra sa, calatorea, mereu la vale, un parau. Era locul catre care coboram joaca... Si pentru ca timpul sau era mai putin etern decat timpul in sine, avea si el momentele sale de ragaz... Sub timp de iarna ingheta.  Era locul in care joaca copilului de varsta neuitarii isi incerca talentul si curiozitatile. Atat cat sa infrunte zapezile si gheata pe sub care paraul exista. Pana cand...Pana cand hainele ude de-o clipa se inghetau ca si cand acestea ar fi vrut sa imi copieze trasaturile.
Nu trecea atat de greu ziua intreaga, cat de greu trecea acea clipa in care trebuia sa ma intorc acasa. Era clipa spaimei de ieri si de alaltaieri, dar pe care o uitam azi si o uitam si maine. Era clipa aceea eterna in care imi imaginam ca parintii mei vor trece cu vederea bruma din genele mele, gheata din parul meu si scoarta inzapezita prinsa in fibrele hainelor mele. Nu stiam niciodata de ce, dar chiar niciodata nu stiam de ce toata acea vesnicie pe care o purtam cu mine, tot acel etern firav al mirosului de iarna, pe ei ii incrunta. Si nu-i incrunta cat sa ma urecheze, ori cat sa ma sperie... Ii incrunta atat cat sa ma izbeasca de pereti, cat sa ma tranteasca pe podea... Si cat iarna sa nu mai fie decat o teama, ci nu un loc magic.
                                                              ***
- Hai, ma, Nicule... ca omori copilu'!!
                                                              ***
Si trenul acela, tovarasul de drum, neobosit si negrabit se indemna sa plece...
Eu stateam langa mamaia- cea care isi facea mila oricand, cea care putea sa planga doar pentru ca ceilalti nu mai stiam sa o facem. Cea care ma iubea nu doar pentru ca iubirea era in firea ei, ci pentru ca eram copilul pe care il iubea. Si trenul statea sa se urneasca... Si el, tatal meu, a apucat sa ma vada inainte sa plec. Si mintea lui nu intelegea, dar ochii sai isi culegeau rusinea.Pe obrazul meu stateau ca  o arsura, ca si o urma ce refuza sa lase uitarii intamplarea, degetele mainii sale. Mana cu care ma palmuise de din ura existentei, ori poate de fara grija intelegerii... Atat cat eu sa pastrez in amintire, pana azi, nelinistea unui sfarsit de zi de iarna sublima...Sublim pe care ei, oamenii care ma cresteau, il uitasera, sau pe care nu-l intelegeau...


In cercuri de amintiri (2)

Ca sa ajungi in Hunedoara, sau ca sa pleci din Hunedoara aveai nevoie de tren.Asta este una dintre primele amintiri in legatura cu locul in care m-am nascut si in care am crescut. Copilaria mea se petrecea intre cele doua locuri - Hunedoara si satul natal al mamei mele, acolo unde tarana drumului imi parea intotdeauna mangaiere. Tovaras fidel, neobosit calator, era trenul acela care, fara de graba, vreme de o zi intreaga, ne calatorea intre cele doua statii.Si cum gara din Hunedoara era capat de linie, intotdeauna aveam impresia ca Hunedoara este la marginea lumii.
La fel era si blocul in care locuiam- la marginea orasului. Probabil ca noi eram oameni mai de margine, pentru ca de pe undeva din lume, parintii mei plecasera spre mai bine si acest drum i-a dus la marginea lumii si mai apoi si-au gasit locul lor, casa lor, la marginea urbei. Chiar si in blocul acela turn, un bloc cu zece etaje, locuinta noastra era undeva mai inspre margine... la etajul al optulea!
Acolo m-am nascut constiinta si de acolo razbat in timp amintirile, chipurile si faptele unor vremuri ce razbat timid prin ceata uitarii.





                                                                


joi, 14 februarie 2013

In cercuri de amintiri (1)

In felul sau, nespus, orice individ, chiar si macar din prisma inconstienta a genei speciei sale, isi doreste eternitatea. Si pentru ca aceasta nu poate fi perceputa sub o forma sau alta, ea poate fi atinsa in forma sa iluzorie.
Iluzia eternitatii mele este insasi viata mea, caci inainte de aceasta si dupa aceasta, nimic n-a contribuit si nimic nu va mai contribui la implinirea eternitatii mele...Si cum ar putea deveni viata mea cea atat de limitata, eternitatea mea? Prin simpla recunoastere si cunoastere a prezentei mele pe aceasta lume decatre ceilalti astfel incat, in constiinta acestora existenta mea sa se pastreze si dupa ce material eu nu voi mai fi. Dar mai ales, cat nu doar amintirea mea va dainui, ci cat timp amintirile mele vor putea dainui in constiinta celorlalti.De aceea cred ca este important ca fiecare dintre noi sa infrunte uitarea prin asternerea amintirilor sale pe hartie. Cat de estetic putem prezenta amintirile noastre celorlalti este masura dupa care acestia vor aprecia sau nu aceasta prezentare, apreciarea faptelor noastre, banalitatea sau importanta acestora, va conta in primul rand de perceptia celor ce vor urma...
Dar... in legatura cu viata noastra, a fiecaruia, care este momentul pe care ni-l amintim din trecutul nostru? Cat de departe putem patrunde in timp? Cat am pierdut din viata noastra uitand? Si mai ales ce reprezinta momentul acela din trecutul nostru care este prima noastra amintire? Sa fie prima amintire momentul in care se naste constiinta, sau momentul in care am murit, parasind in fapt o alta lume, pasind timid in aceasta?








marți, 12 februarie 2013

... economica

Lipsa de competitivitate nu poate fi suplinita prin reducerea calitatii factorilor de productie!! Niciun manager inteligent nu va prefera un utilaj vechi unuia nou, in conditiile in care ar dispune de resurse si nici nu ar prefera un capital de lucru scump unuia ieftin in conditii de performante similare. Atunci, ma intreb, de ce in Romania se prefera reducerea calitatii MUNCII? Caci prin toate mijloacele, societatea noastra a redus calitatea acestui factor de productie:
- prin eliminarea competitiei si spiritului competitional inca de pe bancile scolilor;
- prin eliminarea concurentei prin  acceptarea metodei de selectie bazata pe nepotism, relatii, comision, in detrimentul recomandarii, certificatului, diplomei;
- prin acceptarea accesului la diplome oricui are tupeu si bani;
- PRIN reducerea salariilor... iar asta este decizia care a stat in mana managerilor.
Observ cum in societatea noastra companiile accepta si de cele mai multe ori prefera blocarea salariilor pentru a fi competitive, intr-un raport calitate-pret. Ori, in acest caz, nu se intampla altceva decat sa lansezi bumerangul. Caci, efectul nu poate fi decat acela in urma caruia factorul de productie munca sa fie nepregatit, tot mai nepregatit pentru o piata bazata pe competitivitate. Resursele limitate ale indivizilor duc la accesul tot mai redus al acestora la pregatire si educatie si deci la o accentuare a lipsei de personal calificat. Si nu in ultimul rand resursele limitate ale acestora dezechilibreaza sistemul prin consumul limitat al acestora, astfel incat nevoile primare sa fie singurele acoperite cu resurse in conditiile in care societatea este dependenta in acest stadiu si aceasta forma de organizare de diversificarea continua a nevoilor. Daca in societatile dezvoltate economic, acolo unde toate cele de mai sus nu se intampla, nevoia individului nu este intampinata de catre producaori, ci stimulata, ba chiar INDUSA, in societatile in care lipsa de pregatire a managerilor si guvernantilor duce la comportamente ca cele de mai sus, aceste nevoi se limiteaza si se reduc la nevoi de subzistenta, directionand societatile respective spre regres continuu, in mod evident!

vineri, 1 februarie 2013

Implinire

Calea fericirii este data de cele mai multe de ori de recunoasterea propriei nefericiri.