De prin cufărul cu amintiri

 

• Florino, să te duci să iei droaga de la Ioana. Mâine e târg la Drăgănesti. Poate vindem bobocii ăia.

Ioana, tușa de pe partea mamei, fata a mare a lu’ tataie și mamarea. Era ceva mai înstărită (privind doar așa la cât de săracă era lumea din sat). Avea o vacă și câteva oi și droaga trasă de Marcel, un măgar cu ochi blânzi pe care îl vedeam ca pe un personaj din basme. Îmi imaginam că acesta fusese cândva om, apoi s-a transformat în necuvântătoare. Dincolo de ochi parcă îți vorbea, trebuia doar să-l asculți. Îmi părea un cal mai mic, strâmb și urecheat, dar demn și foarte puternic. Mereu mă minunam câtă greutate putea să tragă dupa el.

Să ai o vacă, câteva oi, un măgar… Pe vremea ai îți trebuia putere, multă putere. Să sapi, să semeni, să prășesti, iar să sapi, să legi, să dezlegi, să aduni, să culegi…Totul pentru Colectiv. Cota. Și nimeni nu se împotrivea. Rânduirea pusese stăpanire pe conștiințele oamenilor . Munceau atât de mult! Din noapte în noapte. Căci se trezeau când încă mai era noapte și se culcau târziu, când luna stăpânea cerul. Cel mai probabil erau epuizați și nu mai aveau putere să se împotrivească și nici dorință să afle sensuri. Munceau.

Tușa era o femeie slabă, ca mai toate femeile din sat. Slabă dar cu vână. Puternică. Născuse patru copii, trei băieți și o fată. Cel mai mic, s-a născut în dimineața aia când a fost cutremurul din '77.

• Ce ai mă!? Fir’ar… îl dojenea câte unul.

• Ce să am…Cutremurici la cap, că m-am născut la cutremur. Le răspundea obraznic.

Uneori o ajutam la muncă. Mă lua mamarea cu ea și ne duceam pe câmp. La orceag, la porumb… O ajutam să înșire tutunul. Îl înșiram pe sfoară cât încă era verde, crud, cu undrele bătute din sârmă. Frunză după frunză, apoi le trăgeam pe sfoară. Le răream să aibă aer și le agățam sub streașini, la umbră, ferite de soare, să se usuce pe îndelete. Când era uscat îl păpușeam,frunză peste frunză, întinse cu grijă cu palma, pe picior. După toate astea, câteva zile, degetele înegrite de la tutun, rămâneau marturia faptelor. Din frunzele de la mijlocul plantei, luam câteva păpuși și le duceam lu’ tataie care, își întorcea din ele, dupa ce le mărunțea, câte o țigară în foi de ziar. Balotam tutunul și mai apoi, tușa, îl preda la Colectiv.

Tușa avea în primire, pentru folosul personal, câțiva ari pe care cultiva porumb și alți câțiva de ari pe care era plantată viță de vie. Pământul primit spre folosință îl lucra când termina cu treaba la Colectiv, să poată hrăni vaca și oile și pe Marcel. O ajutam. Și când o ajutam, mâncam la ea. La masă primeam pâine și brânză, ouă și jumeri. Rar mâncam pâine și brânză și ouă și jumeri, la fel de rar. Când cunoști foamea, pofta... le păstrezi în minte, in pori. Și nu le uiți toată viața. Senzațiile acelea, gustul de branza poftită, oul, jumerile, pâinea … o viață le vei pofti atunci când le-ai simțit, de foame.

Mamarea și tataie erau oameni simpli, fără vreo stare. Aveau și ei , ca și pensionari, de la Colectiv, 15 ari pentru porumb, aproape de casă. Și mai aveau bătătura și grădina din curte, tot cam atât. Dacă nu ploua la vreme, porumbul nu ajungea de la o recolta la alta. Și fără porumb, gâștile, rațele, găinile, porcul, nu puteau fi ținute. D’aia în acea zi s-au hotărât să vândă bobocii de gâscă.

• Ținem doi lângă gâscă, un gâscan și o boboacă. Ceilalți opt ii dăm la târg.

Nu aveau altă alegere. Le arunca dimineața câte o mână de porumb, iar seara, când veneau de la gârlă, le aruncam frunze și le scuturam boambe. Slabeau pe fiece zi.

• Dimineață plecăm la târg, să te culci devreme.

• Bine, am zis, fără să bănuiesc ce înseamnă dimineața. Și cum să te culci devreme când la colț, pe stradă ieșiseră deja Dan, Anghel, Gabi și fetele. M-a prins ora 12 când m-am băgat în pat.

• Hai, scoala! Tactu-mare a legat măgaru la droagă, zise mamarea mișcându-mă să îmi sară somnul. Eu mă simțeam de parcă eram lovit la cap- amețit și buimac.

• Să te îmbraci bine, e rece afară. Și vezi că e în droagă traista cu mâncare.

Mă ridic cu greu și mă îmbrac, intrebându-mă “Când o fi trecut noaptea!? Mor de somn, cât să fie ceasu’?”

• Cât e ceasu, mamare?

• Trecute de două…

“Aoleu! Parcă plecăm la București, nu la Drăgănești… Las că o sa dorm în droagă, până la târg.” Dar planurile n-au ținut. Tataie, parcă punându-mă la încercare, ca pe o pedeapsă, m-a pus sa-l mân pe Marcel.

Marcel, măgar cu vârsta înaintată, cunoștea drumul. Atâta doar, la răscruce să îi faci un mic semn și imediat știa încotro mergem. Îl bănuiam că ne întelege graiul, atât de cunoscător al drumurilor și intențiilor noastre se dovedea a fi. Când era drumul la vale, îl încercam cu un trap, dar nu se prindea în joc prea mult. Alerga câțiva pași, apoi încetinea, mergând în pasul lui moale, de drum lung.

În droagă, tataie își fuma tigarea și privea câmpul. Poate că privea dincolo de acesta, ori poate nici nu privea. Era un bărbat mic de statură dar numai vână. Eu, un prâslea, cu orgoliile bărbăției închipuite, mă făleam cu mușchii mei. Până când, într-o zi a trebuit să tai cu tataie la joagăr. Simțeam că-mi ard umerii și suflam din greu. Priveam la venele și mușchii lui și mă rușinam. Om trecut prin viață, prin război, prin muncă grea.

“Poate d’asta m-a pus sa-l mân pe Marcel – să poată privi în liniște lumea.” Era lumea lui.

In spatele nostru se ivea soarele.

Târgul, ca toate târgurile. Forfotă și gălăgie, miros amestecat de balegă și animale înghesuite în custi, ori în țarcuri improvizate, legate de căruțe sau ținute în laț de către tărgoveți. Cei mai zgomotși erau porcii. Grohăiau ori guițau și se împingeau ridicând praful în jurul lor. Zarvă mare.

Tataie l-a luat pe Marcel de căpăstru și a așezat droaga pe margine, în rând cu cei care vindeau orătănii.

• Să stai lângă droagă, îmi spuse în timp ce arunca o mână de lucernă și niște frunze de porumb pentru Marcel. Mă duc să văd cum merge târgul.

Am sărit din droagă și m-am pus în fața lui Marcel. L-am mângâiat, dar el a scuturat din cap, de parcă l-ar fi deranjat gestul meu.

• Ia și mănâncă, am zis. Văd că nu prea ești în toane bune.

Mă întrebam ce ar trebui să fac dacă vine cineva și întreabă de boboci. “Le voi spune să aștepte până vine tataie.” M-am uitat în droagă. Bobocii stăteau unul lângă altul, legați de picioare. Nu se agitau.

N-a trecut nici o jumătate de ceas și tataie s-a întors însoțit de un bărbat și o femeie. După cum își vorbeau era evident că se cunosc.

- Ăștia sunt, Radule?

- Ăștia, raspunse tataie.

Bărbatul a luat un boboc și cântărindu-l din mână zise : -slabi…

• Ce să-i faci, seceta…

• Câți sunt, întrebă, uitându-se către boboci. Opt? spuse tot el fără să mai aștepte rșspunsul. Cât vrei pe toți?

• Opt sute, zise tataie.

Bărbatul mai luă un boboc în mână, îl pipăi pe la gușă și pe piept apoi zise:- ia, fă, sacul ăsta și bagă bobocii în el, îi luăm pe ăștia!

Femeia desfăcu sacul și băgă bobocii în el. Bărbatul numără opt sute și îi dădu lui tataie. Tataie îi luă zicând:- să fiți sănătoși!

• Sănătate și ție, Radule! zise celălalt și plecară.

Mă uimea ce noroc am putut avea. Îmi închipuisem că ne va prinde seara până să ne întoarcem acasa.

Tataie l-a luat pe Marcel de căpăstru și zicând “Hai Iulica, să mergem acasă”, porni înspre ieșirea din târg.

Ne-am oprit la marginea târgului lângă o fântână. L-a dus tatatie pe Marcel la adăpătoare, l-a îndemnat să bea, dar acesta nu părea însetat și nici intersat să guste apa.

Eu și tataie am băut câteva guri din apa rece și proaspătă, apoi am ieșit la drum.

Am privit către locul unde, oameni și animale, pulsau în răcoarea dimineții călătorind clipele precum niște personaje colorate, adăugate de un artist pe pânză.

Din față, soarele ne îmbrățișa cuminte.

Pe vale, cortorarii și-au priponit caii lângă căruțele cu coviltir. În fața corturilor improvizate câțiva băteau pe nicovale arama. Muierile pregăteau păsatul pe vatra din mijlocul cortului. Ne uitam pe furiș la ei ca și când acolo, între ei, s-ar fi aflat o altă lume în care nu ne era permis să intrăm. Nu erau agresivi, ba din contră. Dar nouă, copiilor, ne era teamă de ei. Poate și din pricină de nepricepere, sau de sperietură. “Dacă nu ești cuminte te dau la țigani!” O amenințare pe care bătrânii o foloseau mereu. Și mai erau și poveștile alea despre copiii răpiți și negăsiți vreodată.

Priveam la copiii aceia murdari și pe jumătate goi care își petreceau joaca strecurându-se pe sub cai fără vreo teamă; la femeile grase, îmbrăcate cu fuste lungi și înflorate, în bluze largi cu mânecile suflecate și cu părul împletit prins sub batice pline de culori. Iar la gât purtau cu mândrie mamudele sau icosari. Și fetele… Cu pletele negre si trupuri zvelte, frumoase foc! Părea totul o regie, un spectacol așezat pe acea vale, lângă Tecuci – pârâul cu izvoare reci și limpezi ascunse pe sub sălcii, ape dăruite de pământ care contrastau cu albia nămoloasă. Doar mărăcinii rătăceau nestingheriți, parte din décor. Erau acolo de-o veșnicie.

Mergea Toma Țiganul cu o căldare de aramă pe umăr. Avea o pălărie neagră cu boruri largi și o mustață bine conturată și lungă. Era un bărbat cu talie subțire, dar cu umeri lați și pășea pe drum hotărât și mândru, tăcut și cu o privire care lăsa impresia unei nepăsări, dar care era ageră și discretă. În urma lui, la câțiva pași, două muieri pășeau legănat și din când în când, una striga “Sticle și borcane cumpărăm! Sticle și borcane cumpărăăăm…”

Uneori ieșea la poartă câte un sătean și lua vorbă cu Toma. Băteau palma pentru vreo căldare sau pentru o alămire la vreo căldare găurită. Ieșeau la poartă și unele femei. Acestea intrau țn vorbă cu țigăncile. “Săr'mâna, coniță… Hai să-ți citesc în boabe, să-ți dau cu ghiocul, să te descântec de boli și de dușmani...” Știau că pe zi, așa în văzul lumii nu vor primi căutare, dar mai știau că pe înserat, erau muieri din sat care se duceau în vale, la corturi, să-și afle de la ghicitoare despre ce le frământa. “ Ce-ați mai adus?” le întreba câte o gospodină. “ Avem mătase și-avem și oale. Avem și linguri și mâine culegem melci. O strachină de melci pentru una cu mălai.”

Pe noi ne interesa altceva: baloanele. Aveau baloane și le dădeau pe sticle sau pe borcane. Dar de unde să avem noi sticle sau borcane? “Știu eu o groapă, pe deal. E plină cu borcane.” zise Gabi. “Păi hai să luăm de acolo, să ne dea astea baloane.” Ne-am ridicat de lângă fântână unde stătusem la umbră și am plecat spre locul cu pricina. Am trecut peste punte, am urcat printre salcâmi și sus, unde era o cultură irigată de roșii și ardei, la margine, într-o groapă, era plin cu sticle și borcane. Erau murdare de pământ, dar asta nu conta. Am coborât în groapă și, în timp ce alegeam borcanele mai curate auzim ”Mă! Ce căutați aici!?”

Mă uitam la bărbatul acela care avea peste haine un halat albastru, decolorat pe ici pe colo, cu palmele murdare de pămînt și care se uita la noi autoritar și încruntat. Cu noșalanță I-am răspuns ”Luăm niște borcane să le dăm la țigani pe baloane.”

”Bă, ia veniți voi încoace!” Din tonul său pricepeam că nu e a bună. Am urcat și când am ajuns lângă el ne-a prins pe fiecare de guler răstindu-se la noi ” Ai cui sunteți, mă!?”

”Eu îs nepotu lu Toma Radu, sunt băiatu lu Stanca de la Hunedoara.”

”Eu îs nepotu lu Stancu Floarea, băiatu Lucreției, de la Roșiori.” zise Gabi.

În timpul ăsta ne-a luat cam pe sus, trăgându-ne după el. Ne-a dus peste deal, până în sat, la postul de poliție și ne-a predat șefului de post. ”I-am prins furând borcane din grădina ceapeului.”

Am încercat noi să explicăm că nu știam că alea sunt borcanele cuiva și că eram convinși că erau aruncate acolo. Degeaba. Șeful de post ne-a băgat într-o cameră, ne-a notat numele și adresele apoi ne-a pus să măturăm strada. Adevărați delicvenți deveniserăm. Se uita lumea la noi, iar mie îmi crăpa obrazul de rușine. Ne-a ținut așa până către seară oferindu-ne doar apă și atât. Mi-era o foame de nu știam de mine. Mâncam câte un cârcel de la vița-de-vie. Când s-a înserat au venit mamarea și mă-sa mare a lui Gabi. Au semnat niște hârtii și ne-au dus acasă. Mai târziu am aflat- semnaseră amenda. A plătit mamarea 150 de lei, din pensia ei de 300. Fără să mă certe și fără să spună ceva. Nici când a venit mica după mine să mă ducă acasă, la Hunedoara, nu a adus vorba despre cele întîmplate.

Secetă mare în anul ăla.

Seara, duminicile și în zilele de sărbătoare, după ce-și rostuiau treburile curții, bătrânele de pe uliță ieșeau la o vorbă, la colțul străzii. Stăteau la umbra unui salcâm pe preșurile pe care le aduceau cu ele și pe care le întindeau pe un petic de troscot. Croșetau, cuseau, torceau, ori alegeau fasolea… Mai mult să nu pară că stau degeaba. De fapt se adunau la o vorbă. Dincolo, peste drum, lângă fântâna de piatră stăteam noi, copiii și ăia mai mari și fetele. Noi, ăștia mai mici cu ale noastre- jucam orin prinsa, ori ascunselea (cand se întuneca), ori țurca. Băieții mai mari, în vorbă cu fetele. Mai trăgeam și noi cu urechea să prindem rosturile. ”Facem o paparudă duminica? Până nu pleacă țigăncile. Să vină și la noi ploaia.”

”Facem, facem...” răspunseră fetele, aproape toate deodată. Le plăcea obiceiul. Pentru tineri era mai mult o distracție. Ăi bătrâni luau treaba în serios, ca pe un descântec sacru.

Așa au și făcut. Au plătit trei țigănci tinere și, în duminica ce a urmat, spre seară, lângă fântână, au început paparuda. Fetele și băieții formaseră un cerc. Se țineau de mână și în cerc cele trei țigănci, îmbrăcate (vorba vine) doar în boji, prinse în jurul taliei pe șolduri și la piept, dansau desculțe, în timp ce toți incantau ”Paparudă Rudă, vino de ne udă….”

După ce s-a terminat descântecul, băieții puneau mâna pe gălețile ascunse, pline cu apă și aruncau apa peste fete. Rupeau câte o urzică și alergau fetele. Acestea fugeau ca și când ar fi fost speriate și surprinse. Dar nu fugeau către casă, ori către bătrâni, să primească ajutor. Nu. Se îndreptau către vale, unde întunericul și tufele le adăposteau de privirile indiscrete. Acolo se lăsau prinse și își lăsau gurițele furate. Dar nu prea mult, cât să nu strice rostul descântecelor cu păcate și să nu mai vină ploaia. Noi, ăștia mici, ne strecuram și ne dădeam coate, chicotind.

Noapte mă visam aducătorul ploii. Dar ploaie nu venea.

***

Ca să ajungi în Hunedoara, ori să pleci, aveai nevoie de tren. Asta este una dintre primele amintiri despre legătura cu locul unde am fost adus pe lume.

Copilaria mea se petrecea între două locuri - Hunedoara și satul natal al mamei mele, acolo unde țărâna drumului îmi părea întotdeauna mângâiere.

Tovaraș fidel, neobosit călător, era trenul acela care, fără de grabă, vreme de câte o zi, ori noapte, ne călatorea între cele doua stații. Și, cum gara din Hunedoara era capăt de linie,

aveam impresia că Hunedoara este la marginea lumii. La fel era și blocul în care locuiam- la marginea orașului. Probabil că noi eram oameni mai de margine, pentru că, de pe undeva din lume, părinții mei plecaseră spre mai bine și acest drum i-a dus la marginea lumii și mai apoi și-au găsit locul lor, casa lor, la marginea urbei. Chiar și în blocul acela turn, un bloc cu zece

etaje, locuința noastră era undeva mai înspre margine, la etajul al optulea! Acolo m-am născut conștiință și de acolo răzbat în timp amintirile, chipurile și faptele unor vremuri ce se strecoară timid prin ceața uitării.

În spatele acelui bloc, mai degrabă în umbra sa, călatorea către Cerna, un pârâu. Pe malurile sale ne jucam. Și pentru că timpul său era mai puțin etern decât timpul în sine, avea și el momentele sale de răgaz. În vreme de iarnă îngheța. Era locul în care joaca copilului de vârsta neuitarii își încerca aflările și curiozitățile, cât să înfrunte zăpezile și gheața pe sub care pârâul pulsa, dormind. Până când...Până când hainele ude, înghețau ca și cum ar fi vrut să îmi copieze liniile și trăsăturile.
Nu trecea atât de greu ziua întreagă, cât de greu trecea acea clipa când trebuia să mă întorc acasă. Era clipa spaimei de ieri și de alaltăieri, dar pe care o uitam azi și o uitam și mâine. Era clipa aceea ce părea eternă, în care îmi imaginam că părintii mei vor trece cu vederea bruma din genele mele, gheața din părul meu și scoarța înzăpezită, prinsă în fibrele hainelor. Nu înțelegeam de ce toată acea veșnicie pe care o purtam cu mine, tot acel etern firav al mirosului de iarnă, pe ei îi încrunta. Și nu-i încrunta cât să mă certe, ori poate să mă uurecheze... Îi încrunta atât cât să simt, pentru o clipă, că iarna nu este altceva decât o teamă, ci nu ceva magic. Dar teama era cât pentru o clipă. Nu puteau răni veșnicia pentru o vină care nu-mi aparținea. A doua zi eram afară, de mână cu iarna, cu malurile, cu jocurile copilăriei.
Rămâneau urmele și semnele.

- Hai, mă, Nicule... Că omori copilu'!

Și trenul acela, tovarășul de drum, neobosit, se îndemna să plece. Trosneau fiarele toate la plecare, dar se pornea la drum, mai incet la început, precum un bătrăn cu încheieturile amorțite de vremuri.
Eu stăteam lângă mamarea- cea care își făcea milă oricând, cea care putea să plângă ca și când trebuia să o facă pentru că ceilalti nu mai știam asta. Cea care mă iubea nu doar pentru ca iubirea era în firea ei, ci pentru ca eram copilul pe care îl iubea.

Și trenul stătea să se urnească atunci când, tatal meu, a urcat în vagon, să ne petreacă. Probabil că mintea lui nu înțelegea și nici nu știa că eu uitasem, dar ochii săi își culegeau rușinea. Pe obrazul meu se zgâiau precum o arsură, ca și o urmă ce refuza să lase uitării întâmplarea, urmele degetelor mâinii sale. Mâna cu care mă lovise de din ura existenței, ori poate de fără grija înțelegerii. Dar urmele acelea nu puteau să îngrope sublimul iernilor văzut prin ochi de copil, chiar dacă ei, oamenii mari, uitaseră.

Cand trenul se urnea trăiam emoția eliberării. Era senzația aceea pe care o simți atunci când îți alini un dor, ori ca și când regăsești cărarea pierdută. Și orice supărare, orice teamă se risipeau.
Pe drumul acela, de șină lungă, ce se îndoia și scârția sub pasii rotogoale, scheletele uriașe , ruginite și pline de parf ale unui combinat siderurgic ne petreceau vreme de câțiva kilometri. La plecare, ori la sosire, regăseai mormanele de fiare și norii de praf și fumul.
După ce treceam de ele, ne îngropam în noapte și până către dimineață întâmpinam, apoi petreceam navetiștii care, uneori tăcuți, alteori gălagioși, dar obosiți și mirosind a muncă, ne pătrundeau, năluci de-o clipă, în viețile călătoare.
Pătrundeam și noi muntele de prin Valea Jiului fără a-l vedea prin negura nopții, dar când îi rostoiam măruntaile știam. Și mă înfiora momentul acela, ca și când eu, un intrus, voi fi prins și pedepsit să rămân pe-acolo cât să îmi primesc iertarea pentru necuviință și deranj. Dar muntele era înțelept și ne ierta, mereu.

Într-un altfel de zgomot, trenul se lăsa înghițit de piatră, iar piatra ne îngăduia trecerea ca și cum ar fi știut că deranjul nostru nu e decât o crampă vreme de o clipă comparativ cu timpul său.

Pe vremea aceea pentru mine, pentru mamarea și pentru mulți alții, timpul nu se măsura în grabă, ci în răbdare.

Cu răbdare treceam dincolo de cantoane, de halte și de gări. Cu rabdare ne opream în fiecare și tot cu răbdare depășeam și somnul și nesomnul, frigul sau căldura. Așa călătoream până spre orele cinci ale dimineții când, într-o gară mică, ne coboram pe peron.
- Am trecut de Caracal. Hai să ne tragem către ușă!
Chiar dacă în două minute ajungeam din compartiment la ușa vagonului, întotdeauna ne aflam acolo cu treizeci de minute înainte.
- Trenul nu stă după noi.
Ani de-a rândul am călătorit cu trenul acela. Atunci în vremurile copilăriei și mai apoi, la facultate. Cred că mă cunoștea deja și din motiv de prietenie, ar fi stat după noi dacă ar fi fost nevoie.
Nimic din acel drum nu era obositor. Până când...Cea mai lungă așteptare, obositoare , o trăiam întotdeauna în autogară. Acolo trebuia să stăm mai bine de două ore căci rareori, de prea putine ori, trenul nostru ajungea la timp astfel încat sa prindem rata de cinci. Sala aceea de așteptare din autogară era mereu sleioasă, murdară și rece. Era construită și concepută așa fel încât să nu-ți vină vreo idee să stai, ci pentru a nu sta. Și dacă disconfortul băncilor, și frigul, nu te convingeau, atunci te convingeau mirosul și mizeria.

Și îmi era somn și îmi era frig Și acolo timpul se scurgea atât de greu...

Ne despărțeau de casă doar 18 km. Un drum pe are îl călătoream ascultând jalea motorului autobuzului ce se urnea cu greu la deal și se grăbea fălos la vale. De fiecare dată mă bucuram să revăd locurile și le salutam în gând, ca și când o legătură nevăzută, un grai numai de noi știut ne unea într-o magie de poveste.
Doar când ajungeam și coboram din autobuz, doar atunci simțeam aerul. Un aer cu miros de grâu verde și de scoarță de plopi. De din deal (unde coboram) și până acasă erau vreo doi km pe care îi treceam pe jos. Trăgeam de bagajele grele, dar nimic nu te putea încrunta, pentru că acolo era tărâmul neîncruntării. Era locul unde timpul te așteapta să îți petreci vremea fără de grabă.

(Dacă ar fi să mă întrebi, pentru mine locurile alea însemnau acasă. Locul unde aș fi putut încolți).

Satul acela de șes, de la marginea de către Olt și Teleorman, locuri împănate cu vâlcele ,

măguri și fâșii de pădure mă îmbăta de bucurie ori de câte ori îl revedeam.

Vara creșteam împreună cu grâul și mă coceam o data ca toate cele, la soarele ce ardea curat, fara de vină, fără asprime.

Diminețile de vară le petreceam pe dealuri, cu băietii, veniți ca și mine, de pe la oraș, sau cei de-ai locului, păzind caprele ce-și bucurau traiul alături de noi.

La vremea când soarele se ridica destul încat și umbra să fie prea caldă, ne înorceam către case, noi, sătui de țurcă și povești, caprele cu burțile pline și însetate.

La vreme de amiază, pe furiș, fugeam la scăldat, pe când mamarea și tataie se odihneau la adăpotul și răcoarea casei de pământ.

Tecuciul nu e un pârâu tocmai curat căci, rațe și gâște îl răscolesc de dimineața până seara și, oricât m-ar fi spălat mica pe cap cu săpun de casă și leșie, nu era toamnă în care, ajuns la Hunedoara, să nu-mi găsească păduchi în păr. Mă spăla ea , de mă ustura pielea capului. Mă curăța , dar până la urmă tot acolo ajungeam- la frizerie.

- Cu breton… Frizerița mă știa deja. Cu breton înseamna "zero" cu ceva fire de păr mai lungi în față, cât să lase loc amăgirii și să nu îmi fie orgoliul lovit de tot.

După scăldătoare ne întorceam acasă obosiți și înfometați, iar catre seară plecam iar cu caprele, pe miriște, la pascut.

Erau timpurile când minunea electricității nu ajunsese pe acolo așa că, pe înserat, după ce mai petreceam ceva timp pe uliță, la joacă, mă întorceam acasă unde o găseam pe mamarea torcând la lumina lămpii. Doar în '78 stâlpii de beton și cablurile ce se împleteau între aceștia, au adus cu ele curentul electric și un ritm nou. Poate că atunci s-a oprit pentru o clipă magia vremurilor cât să se obișnuiască cu lumina.

Iernile erau grele și tulburi pe acolo. Zilele scurte și liniștea deranjată doar de lătratul câinlor și cântatul cocoșilor, cenușiul răscolit de fumul ce-și lățea călătoria spre stele și așternutul alb al zăpezilor, făcea să pară totul căzut în hibernare. Uneori zăpezile viscolite se înălțau până la streașinile caselor și zile întregi nu îi vedeai decât pe cei de-ai casei. Dar nimic nu împiedica visările și bucuria unui copil care asculta poveștile focului din vatră și se lăsa îmbrățișat de căldura plitei și a sobei. Copilul care se ascundea ținându-și mâinile la urechi la vremea înjunghierii porcului, atunci când de fiecare dată mamarea plăngea de mila celui pe care era nevoită să-l trădeze după ce un an întreg îl crescuse.

După ce se linișteau treburile și porcul era deja pârlit cu foc de paie, spălat, mă puneau

să-l călăresc.

- Să te faci gras, ca porcul. Căci oamenii frumoși așa sunt- grași și roșii în obraji.

Colindatul, plugușorul și sorcova… Și nea' Ilie, cel cu degetul strâmb și înțepenit. Care venea așa, într-o vorbă, la un pahar de vin, lăsându-mă să încerc să-i îndrept degetul dacă îi răspundeam corect la socoteli. Se minuna că la vârsta mea cunosc a face socotelile alea. Și eu eram fălos de laude, dar nu mă arătam. Și mă chinuiam din răsputeri să îndrept degetul ăla, dar oricât de tare trăgeam de el, nu se îndrepta. Și nea Ilie râdea de mine.

Toate cele și câte or mai fi fost uitate, făceau ca iernile acelea să rămână albe și magice, hrană pentru suflet peste timp.

Către primavară stăpâne erau noroaiele. Atunci ne luam traistele și desculți, într-o zi de sărbătoare, mergeam din poartă în poartă și strigam: "Primiti cu spălatul picioarelor?" Și dacă ni se raspundea, intram. În curte, femeia casei ne aștepta cu un lighean cu apă caldă. Ne spăla picioarele și ne dădea un măr, sau o nucă, o pară sau un covrig. Noi mulțumeam și plecam mai departe. În urma noastră rămânea femeia mulțumită și împăcată, căci ea îl spalase pe picioare pe Fiul Domnului și pe sine de păcate.

Acolo eram băiatul de la oraș și la oraș eram băiatul de la țară.

Acolo apa rece din fântână mă hrănea, nu doar îmi liniștea setea. Acolo strugurii din vie mă vindecau nu doar de pofta, ci și de foame, de sete, de dor. Acolo zarzărele și prunele, boambele și merele, dudele și perele aveau prețuirea lor. Le mâncam fără de oboseală, din curtea noastră și pe furate din curtea altora. Cum se făcea ca nea' Didilă avea un măr cu mere dulci, de vară, i le furam...Și el ne fugarea. Tataie îi fugărea pe cei ce săreau gardul la zarzăre. "Fir-ar... Iar au sărit gardul. Uite cum au rupt uluca!".

Acolo am învățat să fiu "om mare" . " Să nu minți, maică. Să nu furi. Să nu-l superi pe Dumnezeu, băiatul meu. Că e păcat!"

Acolo m-am vindecat de sperială prin descântec, atunci când o bătrână , ce-o fi boscorodit, ce-o fi descântat, numai ea știa. În vatra ei de vară, ținându-mă de mână în timp ce arunca cu cenușă pe perete, m-a scos din rătăceală.

Acolo s-a zguduit pământul în '77.

Acolo am învățat să plâng și mai ales, acolo am învățat să râd. 

                                                              ***

             Nu știe că e ziua lui. Dacă ar ști pe mulți ar trăsni, îmi spunea mamarea despre Sf. Ilie. Află doar după o săptămână, când e ziua lu’ sor’sa. O vede gătita și pregatită de petrecere și o întreabă: - dar ce petreci iar, surioară?

• Pai cum ce? E ziua mea.

• Cum!? Iar a trecut ziua mea?

     Și-atunci pleacă supărat și taie în brazde cerul și norii, în carul său de foc.

Ne minunam despre cele aflate și le credeam și ne făceam cruce, așa cum vedeam la bătrâni. Să ne păzească de rele.

În dimineața aia de iulie încins, la o săptămână dupa ziua Sf. Ilie, ne trezeam devreme și asteptam să răsară soarele, la marginea satului, dincolo de măgură. Când acesta se arăta îl priveam și după câteva clipe se întampla- o mulțime de pete roșii, galbene și verzi, rotunde, cădeau din cer și se pierdeau în iarba plină de rouă. Păreau atat de reale încât, ca și prinși într-o hipnoză, alergam dupa ele, să le prindem. Dar când ne apropiam , dispăreau.

• Uite la ei, năzdrăvanii, aleargă după mere... spuneau femeile care mergeau la câmp, cu sapele pe umăr și traistele legate de cozile acestora. Se opreau căteva clipe să privescă acel joc al culorilor cât să-și mai amintească despre bucuria copilăriei, atunci când alergau și ele pe vale. Apoi își urmau drumul în timp ce noi alergam merele. Le alergam până când soarele se ridica de-o suliță, prindea culoarea galbenă și merele dispăreau.

Așa era pe atunci, era ziua în care se scuturau merele. La o saptamana dupa Sf. Ilie, în zi senină, cu soare roșu. O dimineață în care miracolul nu era doar o poveste.

- Hai, mă, că trec alea și le pierdem!

- Gata, mă. Stai să-mi leg șireturile și mergem.

De obicei, cât era ziua de lungă, stăteam desculț. Mai puțin când mergeam pe deal, cu caprele, ori în sat, la magazin. Și la petrecerile alea, ale nunților, când se împărțea zestrea miresei. Se prindeau în horă nuntașii și socrii mari și socrii mici și nașii.

Se întreceau lăutarii, trăgeau de ei să umple locul de voie bună, trăgeau de ei și de vioara care mai mult scârția, de țambalul ce-și zgâlțâia corzile bătute cu ritm și dibăcie. Doar acordeonul părea ceva mai măndru umflându-se și răsuflând tolănit pe burta acordeonistului. Pesemne așa era rostul, căci nu văzusem vreunul fără o burtă largă, precum a popii.

Nuntașii se roteau în horă, uite așa : un pas la stânga, doi pași la dreapta, fără prea multă vlagă, sub soarele fierbinte. Dar zâmbeau larg. Poate chiar erau veseli, ori poate doar mimau. Curgeau apele pe ei, îmbrăcați cu hainele de sus, alea păstrate în odaie, cu iz de naftalină. În mijlocul horei, pe mese, mormanul cu zestrea miresei- costume și prosoape, plapumă și pături, covoare, preșuri, fețe de masă cusute de mână, oale, farfurii și te mai miri ce.

La loc de cinste erau nașii. Lor li se puneau pe umeri darurile, pe cântec și zicere de vorbe spuse cu rost de vornic. Căra nașul ,cu stoicism, fără să-și dezvăluie truda, costumul primit sau vreo plapumă, chiar și câte un covor d'ăla domnesc, persan. Și nașa căra și cumanții. După rang. Până la nuntașii mai de departe, cărora li se prinde cu ac (de siguranță) câte un prosop, la reverul hainei, ori de umărul cămașii. Chiar și arcușul umbla de colo, colo peste corzile viorii fluturnând prosopul înnodat de capătul lui.

Noi, copiii, gălăgioși, jucam prinselea, stregurându-ne pe sub mâinile nuntașilor prinși în horă și adunam de prin țărână bănuții pe care, din cănd în când, îi aruncau (ca să fie căsătoria cu rod) socrii mari și socrii mici, întrecându-se în dărnicie. Cu ei, ne luam inghețată de la nea Tică, cel cu căruța trasă la umbră, plină de paie sub care stăteau la adăpost bucățile alea mari de gheață cât să nu se topească înghețata pusă în bidoane metalice. O înghețată mai mult apă înghețată, cu ceva gust de vanilie, dar care ni se părea deliciul unei rare ocazii și pe care o savuram, la umbră, răbdători, să nu terminăm prea de vreme și-apoi să ne uităm cu poftă la cei care încă mai aveau.

-Hai! Și fugeam. Eu și Gabi și Dan. Ne duceam dincolo de pod unde ne piteam în porumb. Așteptam să vină carele cu baloți de paie, din deal. Nu trecea mult și acestea apăreau, cu zgomot și ridicând țărâna în urma lor. Un șir de care îmbătrânite, dar solide, trase de boi. Aceștia aveau un mers de parcă când unul, când celălalt, ar fi vrut să plece către dreapta, ori către stânga drumului. Un mers legănat care făcea ca și baloții din căruțe, rostuiți așa fel încât, sub forma de piramidă, să încapă căt de mulți. Bălăngăneala aia îmi lăsa impresia că în orice moment baloții se vor răsturna. Dar nu se întâmpla așa ceva. Erau bine legați, cu funii groase.

Ne lăsam pe burtă, în măurul din porumb și când trecea ultimul car ieșeam și ne câțăram în spatele lui. Era greu până reușeam să desprindem primul balot. Apoi ceilalți îi luam mai ușor. Îi aruncam pe marginea drumului, câte doi de căciulă (mai mulți oricum nu puteam căra) și-apoi, de grabă, îi trăgeam după noi, pitindu-ne în porumb până se îndepărtau carele și până se însera. La adăpostul întunericului, ne întorceam către case, mai pe ocolite, să nu întâlnim pe careva să ne pârască. Doar când eram în curte, răsuflam ușurat.

- Ia mamare baloții ăștia și pune-i în pod.

Era mare lucru să ai o mână de paie, cât să pui iarna pe porc, să-l pârlești, ori să arunci pe jos, lângă ieslea caprei, să poată dormi iarna, pe cald.

După asemenea reușită ne primeam răsplata- eram liberi de orice sarcină în seara aia și ieșeam devreme pe stradă. Ne regăseam, bravi și mândri, prefăcându-ne obosiți, ca să pară și mai grozavă întâmplarea.

- A zis Anghel că e lubenița coaptă. Mâine mergem cu caprele pe miriștea aia de la plopi, pe partea dinspre pădure. Paznicul are cocioaba pe partea ailaltă. Dacă stăm mai mult, ăla se bagă la umbră. Poate găsim câteva coapte.

Și le găseam. Chiar dacă paznicul era la vedere, tot le luam. De unde era el, ne vedea ca și când am fi fost pe miriște, mânând caprele, dar noi ne apropriam de lubenițele dinspre margine și când găseam una mai mare, îi rupeam vrejul cu piciorul și o duceam apoi, pe miriște ca pe o minge. Luam două, trei și ne umflam burțile cu zeama dulce. Cojile le dădeam caprelor care se bucurau de dulceața rămasă pe ele și își alinau setea. Așa făceam către sfârșit de august, iar mai târziu, prin septembrie, ne îndestulam cu porumb, copt în jar. Tot în septembrie, când se întuneca, ne duceam la via Colectivului. Aveau acolo, struguri d'ăia mari, ”țâța caprei”, dulci si parfumați. Și umpleam traistele și le duceam pe stradă, unde îi împărțeam cu băieții ăi mari și cu fetele.

Timpul nu ne-a scăpat, nu ne-a uitat și, destoinic, ne-a făptuit trecerea prin lume. Am devenit și noi băieții ăia mari și magia copilăriei a lăsat locul magiei dorului și-al dragostei. Nu mai furam paie, lubeniță și porumb, mere sau struguri, dar tot furam! Furam câte un sărut, mai dulce decât miezul roșu al lubeniței și mai plin de parfum decât toți strugurii din toate viile. Și nu știam că la schimb ne ofeream inima și sufletele cât să ne perpelim nopțile, să lăcrimăm toamna când venea vremea să plecăm acasă, și cât să ne aflăm în scrisori până când, tot timpul, în înțeleptciunea lui, ne strecura în noi, uitarea. Căci inima e doar una și sufletul asemenea și dragostea e precum vântul, nu stă locului.

 

Parfumul dragostei

Fogoroș și Niculina... 

Fogoroș- un individ din neamul robilor, pe care Comuniștii l-au facut să creadă ca poate fi ceva (nu cineva). El este cel care poartă șosete d’alea de supraelastic. Mândru de ele că nu le spăla. Nici pe ele, nici pantofii, nici picioarele. Știa că  un zâmbet seducător, o privire galeșă, o glumă… Antrenament. Asta conta, nu șosetele. 

Niculina- o femeie de pe malul Prutului, care scăpase de tragedia incestului devenit oleacă  normalitate, s-a lăsat dusă de-acasă, cât să scape de sărăcie și tulbure și s-a dus la oraș. A luat-o un inginer.  Mai împins de la spate, mai sfătuit, mai obligat... a luat-o. De atunci Niculina s-a tot dat! Mai puțin inginerului. Dar Fogoroș, acest ins cu zâmbet seducător și privire obraznica... Din neam liber... Lui nu-i rezista Niculina. Chiar daca Fogoroș avea o hibă:- șosetele.  Se furișau , prin casele prietenilor dornici de-o uitare pe gaura cheii- un fel de homecinema. Și puneau ăștia (gazdele) așternuturi curate și își spurcau copiii să nu mai ceară mâncare în amiază. Din pricină de mosafiri.

În urma lor rămânea mirosul dragostei și-al morții;  murea și tencuiala pe pereți.

De la șosete.