lepedeu

…îmi furi timpul, cel rămas. știi că-i una, și-i toate cele patru bătăi, alt glas.

tu, o să spui, că fiecare-i în cămara lui.

dacă poți să te târăști, te târăști. 

vei crede că exiști. te întreb: contează? 

ești mort? ești viu? răspuns îți este frica fără vreo formă.

iubirea și iertarea…

ai aceste două cuvinte în tine? 

copilul se uită la cruce și spune: 

- tati, dar de ce nu îl dăm jos? cuiele alea nu-l dor?

tu îi pui mâna pe ochi.

tu doar gândești. gândul e surd. mai e și prost și mut. 

nici ăla din caracal nu joacă table cu gardianul (ghici cine plătește zarurile), nici putin nu pune sârmă ghimpată, nici în nordul coreei nu-s canibali.

la prânz, punem pe noi o canadiană. lume peste tot, fum peste tot.

pare că am schimbat registrul? nu!

doar îmi prind inima în acul de siguranță, să nu cadă. îi fac și nod dublu.

valurile trec peste, în pas de defilare…

conduc pe contra sens. 

doar reproduc: 

vă oprim, nu pentru că sunteți un pericol social, ci pentru că vă dorim în trafic.

arbitrar

propietarul îmi cere chiria, eu mă furișez pe ușa din dos/ natural scenariu, am nimerit într-o sală de spectacol, eu în curul gol, ei cu mănuși de mătase/ normal, arhitectura cartierului se schimbă de la o criză la alta/ ieri criza vecinei de la etajul trei, că nici laptele nu-i ce a fost, azi taximetrisul fără aer condiționat, că el nu reduce tariful.

mă prefac parte din spectacol și toți aplaudă.

în adâncul oceanelor pietrele-s de atâta vreme singure încât au uitat cuvintele și nici muțenia n-au învățat că-i tăcere

primesc scrisori de la pietrele din râuri

somnambul

umbla, așa, cu pielea jupuită, niște cicatrici lăsau la iveală truda ce a fost, carnea crudă și urmele de sânge era dovada că ce a fost nu a fost o întâmplare, se compilau la întrecere rănile vechi peste rănile noi, ori poate invers, iluzie optică acolo unde cuțitul rămăsese înfipt, un trandafir galben se agăța spre tâmple, unul roșu răsărea între coaste, sub o ancoră cenușie, crăpată, clepsidra scuipa nisipul. ce mască să-și mai pună? diminețile au început să-i simtă mirosul durerilor și tremurul fibrelor, n-ai cum să le desparți, cu o mână te ține în noapte, te vrea mort, cu alta te împinge în zi, te vrea viu. poate să-i îndeși nisipul în fiecare răsărit, poate să nu lași să dospească, să o guști ca pe un bob de cafea, fără să vrei vreo devenire fierbinte, doar scârțâit între dinți și aroma închegată, deloc vreo poveste, deloc aburi, nici ochi încruntați, nici buzele sorbind.

pe stradă, treci printre ei și le numeri rănile, compilezi, îți mai deschizi o rană, mai răsare din tine un trandafir galben, unul roșu și, printre degete îți verși trupul nisipos într-o clepsidră, sub o ancoră cenușie

umbla, așa, cu pielea jupuită. 
niște cicatrici lăsau la iveală truda ce a fost. 
carnea crudă și urmele de sânge 
erau dovada că ce a fost nu a fost o întâmplare. 
se compilau la întrecere rănile vechi peste rănile noi, 
ori poate invers, 
iluzie optică, 
acolo unde cuțitul rămăsese înfipt. 
un trandafir galben se agăța spre tâmple, 
unul roșu răsărea între coaste, 
sub o ancoră cenușie, crăpată, 
clepsidra scuipa nisipul. 

ce mască să-și mai pună? 

diminețile au început să-i simtă mirosul durerilor 
și tremurul fibrelor. 
n-ai cum să le desparți, 
cu o mână îl ține în noapte, 
îl vor mort, 
cu alta îl împing în zi, 
îl vor viu. 

poate, să-i îndeși nisipul în fiecare răsărit, 
poate să nu lași să dospească, 
să o guști ca pe un bob de cafea, 
fără să vrei vreo devenire fierbinte, 
doar scârțâit între dinți și aroma închegată, 
deloc vreo poveste, 
deloc aburi, 
nici ochi încruntați, 
nici buzele sorbind.

pe stradă, 
treci printre ei și le numeri rănile, 
compilezi, 
îți mai deschizi o rană, 
mai răsare din tine un trandafir galben, 
unul roșu și, 
printre degete îți verși trupul nisipos 
într-o clepsidră, 
sub o ancoră cenușie.

de pradă iau urma ta

au răsărit culori pe unde ai trecut, pe unde ai pășit.

uite, casa-i o boltă de roșu aprins, așa cum erau gândurile mele prinse-n capcana șoaptelor tale.

pe jos, un verde tânăr, ca spicul de grâu proaspăt, covor de culoare născut din urma pașilor tăi.

pereții-s albaștri, tot cerul ochilor tăi s-a pus tapet, câțiva norișori albi, sărutul ce ți-l dăruiam, iar tu îmi spuneai că e semn de iubire.

ce veșnicie! 

moartea dormea, aromele dragostei o ținea anesteziată, iar noi îi măream doza în fiecare zi.

tu ai ieșit pe ușă, eu priveam uimit cum răsăreau culorile. moartea se trezea și-avea o poftă nebună să ne zugrăvească casa.

au răsărit culori pe unde ai trecut, 
pe unde ai pășit.

uite, casa-i o boltă de roșu aprins, 
așa cum erau gândurile mele 
prinse-n capcana șoaptelor tale.

pe jos, un verde tânăr, 
ca spicul de grâu proaspăt, 
covor de culoare născut 
din urma pașilor tăi.

pereții-s albaștri, 
tot cerul ochilor tăi s-a pus tapet, 
câțiva norișori albi, 
sărutul ce ți-l dăruiam, 
iar tu îmi spuneai că e semn de iubire.

ce veșnicie! 

moartea dormea, 
aromele dragostei o țineau anesteziată, 
iar noi îi măream doza în fiecare zi.

tu ai ieșit pe ușă, 
eu priveam uimit cum răsăreau culorile. 

(moartea trează
avea o poftă nebună 
să ne zugrăvească casa.) l-am înlocuit pentru a elimina cacofonica din ultimul vers

moartea trează
avea o poftă nebună 
să ne fie zugravul 
în casă.

variantă de înlocuire a finalului:

dragostea trează
avea un chef nebun
de a ne zugrăvi casa

puntea- sub cuib, curge alene râul vieții

mi-au dat drumul din cuibul prins sub o podișcă

- un trunchi de saclâm ce s-a oferit voluntar, care își dorea, mult, să asculte povestea peștilor. azi, doar adăpost pentru cuiburi, peste o vale seacă.

de-acolo ascultam pietrele, jeleau,

mie îmi creșteau aripi.

am prins ușor zborul și, prima călătorie a fost la vale, urmând linia vieții marcată de albia râului, uscată

voiam să ascult și eu povestea peștilor.

a doua călătorie n-a mai fost să fie. 

nici nu știam că zborul ți-e dat cât ține linia vieții. pe malul nisipos, unde valurile se jucau prinselea pe dezbrăcate, mi s-au topit aripile. 

nici nu șitam că după ce-ai zburat, cel mai greu este să înveți mersul pe jos, că  pietrele nu mai jelesc, si-au devenit cămătari; le plătești dobândă pentru sărutul lor, de altădată, pe care l-ai păstrat pe tălpi, azi doar dureri, le simți până în piept și știi că mâine te vor săruta pe umeri, și nici măcar dator nu vei mai fi.

mi-au dat drumul din cuibul prins 
sub o punte - un trunchi de saclâm 
ce s-a oferit voluntar, 
care își dorea, mult, 
să asculte 
povestea peștilor. 
azi, doar adăpost pentru umbre, 
peste o vale seacă.

de-acolo ascultam pietrele, jeleau.
mie îmi creșteau aripi.

am prins ușor zborul și, 
prima călătorie a fost la vale, 
urmând linia vieții 
marcată de albia râului, 
uscată.

voiam să ascult și eu povestea peștilor.

a doua călătorie n-a mai fost să fie. 

nici nu știam 
că zborul ți-e dat 
cât ține linia vieții;
pe malul nisipos, 
unde valurile se jucau prinselea 
pe dezbrăcate, 
mi s-au topit aripile. 

nici nu știam 
că după ce-ai zburat, 
cel mai greu este să înveți mersul pe jos, 
că pietrele nu mai jelesc, 
si-au devenit cămătari; 
le plătești dobândă pentru sărutul lor
de altădată, 
pe care l-ai păstrat pe tălpi. 
azi doar dureri, 
le simți până în piept 
și știi că mâine 
te vor săruta pe umeri
și nici măcar dator 
nu le vei mai fi.

pe palmă de munte pădurea de brad

pe linia vieții cărările cad

sub stâncă pulsează lin apa-n izvor

alint e în toate un vânt trecător

o frunză își schimbă rochia verde

prin ramuri ascunsă nimeni n-o vede

pe riduri adânc o lacrimă cerne

vis galben pe piept podoabele-s terne

sub stâncă icoană o floare de colț

își prinde în umbră petale de smalț

o buhă ochioasă doarme pe ram

doi magi si un elf pun stele pe geam

din rouă-i covor stejarul columna

palatu-i întreg crăiasa e Luna

în stup e licoarea se-aprind licurici

să-nceapă deci balul toți sunt pe aici

insomnie

în sertarele nopții  îmi sunt clipele de somn/ aranajate, cu parfum de săpun între ele/ ori, aruncate de-a- valma, prinse în rătăciri și coșmaruri/ altele, goale, adânci cât drumul către partea nevăzută a lunii/ atunci îmi prind ochii în tavan, constelația celor o mie de gânduri, ce-aleargă de la o stea moartă la o stea ce stă să moară, ca să prindă ultima oaie, rătăcită.

acolo, miezul sufletului stă îmbrățișat cu miezul minții, acoperite cu trupul meu așezat cuminte ca un făt în coconul nopții/ uneori, o lacrimă alungă fluturii ce dansează haotic în jurul imaginațiilor mele.

delirul oglinzilor

ai momentele tale când pășești peste pragul oglinzilor și răscolești nisipul topit până acesta devine schizofrenic, așa fel încât amintirile sale despre chipul tău să fie cele de pe vremea când puteai zâmbi. ai momentele tale când coși cioburile oglinzilor sparte așa fel încât ochii să fie așezați în dreptul ferestrei, să se reflecte în ei caisul înflorit. ai momentele alea când stai pe întuneric între oglinzile toate și te cauți prin ele până îți găsești singurătatea. și mai ai și momentele alea când aprinzi lumânările toate, între oglinzile toate și-alături de ele, te topești.

tu vrei să-mi vinzi povestea, d’aia mă zidești între oglinzi!

sloi de lumină stearpă te-arată pe bucăți , momentul acela pare că nu-i al tău. alunecă ca o sirenă despre care știi sigur că-i doar o falsă alarmă. dacă n-ar fi fumul de țigară ce-l înfășori pe deget, s-ar putea spune că nici tu nu ești al momentului. oricum, scuipatul vorbitorului de vorbe s-a întins șiroaie peste oglinzi până au pătruns în rame. de-acolo au încolțit imaginile din povestea nescrisă, avortată. nici măcar nume n-ai dat personajelor, ce-ar fi de vândut?

la răscrucea viselor târzii stau fântânile fecioare cu văl de ape și clopote prinse-n cingătoare. doar una-i dezbrăcată, pe buze ea are, în loc de zâmbet, o lumânare. este fântâna călătorului prin vise ce-și trece setea de dor și depărtare, ce-și spală gândul, să prindă, amintirile ucise. este fântâna mireselor de foc cu rochii, smaralde pe la mijloc pantofii-s pe tocuri înalte, de piatră se prind într-un joc de clipă uitată.

și mai era despre casa bunicii, zidită lângă casa bunicului, unde, se țin de mână, două cruci, deasupra, un alun. 

asta-i povestea.

ai momentele tale 
când pășești peste pragul oglinzilor 
și răscolești nisipul topit 
până acesta devine schizofrenic 
așa fel încât amintirile sale 
despre chipul tău 
să fie cele de pe vremea 
când puteai zâmbi

ai momentele tale 
când coși cioburile oglinzilor sparte 
așa fel încât 
ochii să fie așezați în dreptul ferestrei 
să se reflecte în ei 
caisul înflorit 

ai momentele alea 
când stai pe întuneric 
între oglinzile toate 
și te cauți prin ele 
până îți găsești singurătatea 

și mai ai și momentele alea 
când aprinzi lumânările toate 
între oglinzile toate 
și-alături de ele 
te topești

tu vrei să-mi vinzi povestea
d’aia mă zidești între oglinzi

sloi de lumină stearpă te-arată pe bucăți 
momentul acela pare că nu-i al tău 
alunecă ca o sirenă despre care 
știi sigur că-i doar o falsă alarmă 
dacă n-ar fi fumul de țigară 
ce-l înfășori pe deget 
s-ar putea spune 
că nici tu nu ești al momentului 
oricum 
scuipatul vorbitorului de vorbe 
s-a întins șiroaie peste oglinzi 
până au pătruns în rame 
de-acolo au încolțit 
imaginile din povestea nescrisă 
avortată 

nici măcar nume n-ai dat personajelor 
ce-ar fi de vândut

la răscrucea viselor târzii stau fântânile fecioare 
cu văl de ape și clopote prinse-n cingătoare 
doar una-i dezbrăcată pe buze ea are 
în loc de zâmbet 
o lumânare 
este fântâna călătorului prin vise 
ce-și trece setea de dor și depărtare 
ce-și spală gândul 
să prindă 
amintirile ucise 
este fântâna mireselor de foc 
cu rochii 
smaralde pe la mijloc 
pantofii-s pe tocuri înalte 
de piatră se prind 
într-un joc 
de clipă uitată

și mai era despre casa bunicii 
zidită lângă casa bunicului 
unde 
se țin de mână 
două cruci 
deasupra 
un alun

asta-i povestea

dilema cărții care n-a fost scrisă vreodată

în bula sa, cu forma unui castron, el stă și scrie, și scrie… aruncă litere pe pereți și acestea se întorc cuvinte, le prinde și le așează în versuri, fraze, după cum îl prinde chestiunea logistică de moment.

- eu scriu doar pentru mine! repetă ca și când s-ar strădui să facă precum cel care tocmai s-a lăsat de fumat. se încurajează, izbăvitor, să-și respecte statutul de mare scriitor, singuratic, prins în bula lui cu formă de castron. 

bulibășeală în toată regula.

- cum așa!? se auzi o voce de prin fundul răsturnat al bulei. cum scrii doar pentru tine? manuscrisele alea, cum au ajuns la edituri? sponsorilor care au finanțat publicarea, cine le-a trimis cereri? banii ăia, plătiți pentru tiraj, din buzunarul propriu, de ce au fost plătiți? drepturi de autor ai încasat?

- nu.

-nu!? cum așa?

- nu s-au vândut decât vreo 3 sau 4 exemplare. pentru atât, nu ți se transferă drepturi de autor. mai mult ar fi comisionul bancar pentru transferul banilor.

- dar, dacă s-ar vinde vreo 10.000 de exemplare, ai primi banii?

- ce glumă! am tipărit doar 1.000 de exemplare. m-ar fi costat prea mult un tiraj mai mare.

- ipotetic, ziceam.

- păi… da. sigur că la o asemenea vânzare aș fi primit bani.

- i-ai fi donat?

- de ce să-i donez?

- ca să poți spune că scrii doar pentru tine. altfel de ce ai publica? de ce ai folosi spațiul public pentru a posta textele?

- aaa, păi nu așa…

- dar cum? ce poezie este aia care nu este citită? ce roman este acela, dacă rămâne un manuscris? emoția scriitorului îi aparține, nu o poate oferi, nu poate cere să fie înțeleasă, doar speră. speră ca cititorii să rezoneze, să primească darul, să-l pomenească pe el, scriitorul. 

privindu-te

ce inseamnă uniunea în sens? dacă din început, două particule, gravitează în sensuri opuse, centrul gravitației le va oferi doar ceva-ul comun? și-apoi, când se vor întâlni, ce va fi, un dans, o ciocnire? vor fi absorbite de ceva-ul în jurul căruia au gravitat sau vor fi împrăștiate în neant? 

a fi, sau nu, despărțiți, în timp ce mă ții în brațe. cumva este despre singurătate. o fi întregul univers singur? sau este el, cu sine, împreună?

dar, dacă sensul este același? vor gravita una în urma celeilalte fără să se întâlnească? vor simți că există altceva, altcineva și că, în vârtejul lăptos, se risipește parte din ei? 

unde este calea?

am putea imagina, dar ne-ar fi de folos?

să depărtăm universurile noastre printr-o separare, tu de o parte, eu de cealaltă parte, a unei nepriceperi portabile. o luăm la sub braț și pășim în călătorie.

pe partea ta, cearceaful peste tine, învelindu-te într-un sens, călătorind spre mine; poate că eu sunt centrul de gravitație și-n vis te face să zâmbești. aleg să-ți privesc umărul gol și mă pretind trecătorul care, pe furiș, merge pe contrasens. mă prefac imun și surd și nu ascult cum, pe fereastră, pătrund acordurile, fără sens, ale greierilor. am ureche muzicală doar să prind ritmul inimii mele, neliniștit, tulburat, ca miezul pământului, acompaniat de ritmul inimi tale, liniștit ca o dimineață acoperită cu rouă.

ce inseamnă uniunea în sens? 
dacă din început, două particule, gravitează în sensuri opuse, 
centrul gravitației le va oferi doar ceva-ul comun? 
și-apoi, când se vor întâlni, 
ce va fi? 
un dans, o ciocnire? 
vor fi absorbite de ceva-ul în jurul căruia au gravitat 
sau vor fi împrăștiate în neant? 

a fi, sau nu, despărțiți, 
în timp ce mă ții în brațe. 
cumva este despre singurătate. 
o fi întregul univers singur? 
sau este el, cu sine, 
împreună?

dar, dacă sensul este același? 
vor gravita, una în urma celeilalte, 
fără să se întâlnească? 
vor simți că există altceva, 
altcineva 
și că, 
în vârtejul lăptos, 
se risipește parte din ei? 

unde este calea?

am putea imagina, 
dar ne-ar fi de folos?

***

să depărtăm universurile noastre printr-o separare, 
tu de o parte, eu de cealaltă parte, 
a unei nepriceperi portabile. 
o luăm la sub braț și să pășim în călătorie.

pe partea ta, cearceaful peste tine, 
învelindu-te într-un sens, 
călătorind spre mine; 
poate că eu sunt centrul de gravitație 
și-n vis 
te face să zâmbești. 
aleg să-ți privesc umărul gol 
și mă pretind trecătorul care, 
pe furiș, 
merge pe contrasens. 
mă prefac imun și surd 
și nu ascult cum, 
pe fereastră, 
pătrund acordurile, fără sens, 
ale greierilor. 
am ureche muzicală 
doar să prind ritmul inimii mele, 
neliniștit, tulburat, 
ca miezul pământului, 
acompaniat de ritmul inimii tale, 
liniștit, 
ca o dimineață acoperită cu rouă.

geometria simplă a iubirii

ce suntem noi?

o matematică subțire ce s-a împiedicat la teoria lui unu plus unu/ și-n timp la o ipoteză nedemonstrată: e mai devreme, e mai târziu?

dar noi, noi doi?

în doi, suntem descoperitele și nedescoperitele geometrii abstracte/ uneori linii curbe, alteori doar frânturi, mereu energii iraționale ce se prind de un punct, fac un ocol, cât să prindă-n linii diamantul stelelor, apoi revin într-un punct, alt punct/ acolo-i explozia infintului din noi.

doar noi știm despre singurătatea infinitului, d’aia, i-am găsit pereche, al tău și-al meu, ascunse spații de iubire, două mereu, într-un punct.

ce suntem noi?
o matematică subțire 
ce s-a împiedicat la teoria lui unu plus unu 
și-n timp, la o ipoteză nedemonstrată: 
e mai devreme, e mai târziu?

dar noi, noi doi?

în doi, 
suntem descoperitele și nedescoperitele geometrii abstracte; 
uneori linii curbe, alteori doar frânturi, 
mereu energii iraționale 
ce se prind de un punct, 
fac un ocol, 
cât să prindă-n linii diamantul stelelor, 
apoi revin într-un punct, 
alt punct, 
acolo-i explozia infintului din noi.

doar noi știm despre singurătatea infinitului, 
d'aia, i-am găsit pereche, 
al tău și-al meu, 
ascunse spații de iubire, 
două mereu, 
într-un punct.

… și-apoi

aș vrea să spun mai mult decât o fac cuvintele. îmi zic să folosesc muzica/ nu. nu sunt compozitor și nu sunt nici cântăreț; nu mă prezint nici ca un ascultător. folosesc doar cuvântul, “muzica”. îl strecor pe coala de hârtie și din el se nasc toate notele. unele zboară, precum liliecii, sunt surde, dar găsesc calea ascultării și prind formele toate. da, îmi zic. așa e de spus, folosind muzica. ce poate fi mai vibrant?

recitesc manuscrisul dar, tot ce-am dorit să spun nu-i acolo. nici cuvintele, nici muzica, nu reușesc să spună tot ce am de spus. de aceea folosesc culoarea. ați înțeles deja, nu sunt pictor. nici nu am vreo galerie de artă și nici măcar privitor, cu ochiul limpede, nu sunt. iau cuvântul “culoare” și dau cu el peste diacritice, peste virgule și peste unele cuvinte. povestea mea prinde contur alb-negru prin rădăcini și cu stropi de lumină repezită, prinși de litere. stropi ce fură imagini din închipuitele depărtări zgribulite deasupra nordului. cât magnetism! 

citesc, ascult, privesc… în somnul creației proprii mă văd prizonier al viselor neîmplinite. cui să poți spune tot ce ai de spus dacă tot ce ai de spus este doar o fărâmă? nici cuvintele, nici muzica, nici culoarea nu-s destul. trebuie să pun pe coala de hârtie și piatra cioplită, arcadele de lemn și miezul de pământ ars, trebuie să prind mărgele de sticlă, să mă împrietenesc cu un mim care, printre rândurile mele, să spună povestea ce-a rămas nespusă.

dacă aș începe cu “…și-apoi” ar fi de înțeles că am lăsat pe undeva un început. arheologii cuvintelor vor săpa și vor găsi povestea. și, mă gândesc să nu las nici un indiciu, iar la final să închei cu misteriosul “și-apoi…”.  dacă vor fi curioși, vor ști încotro.

și-apoi…

aș vrea să spun mai mult decât o fac cuvintele. 
îmi zic să folosesc muzica. 
nu. nu sunt compozitor 
și nu sunt nici cântăreț; 
nu mă prezint nici ca un ascultător. 
folosesc doar cuvântul, 
“muzica”. 
îl strecor pe coala de hârtie 
și din el se nasc toate notele. 
unele zboară, 
precum liliecii, sunt surde, 
dar găsesc calea ascultării 
și prind formele toate. 
da, îmi zic. 
așa e de spus, 
folosind muzica. 
ce poate fi mai vibrant?

recitesc manuscrisul dar, 
tot ce-am dorit să spun nu-i acolo. 
nici cuvintele, nici muzica, 
nu reușesc să spună tot ce am de spus. 
de aceea folosesc culoarea. 
ați înțeles deja, nu sunt pictor. 
nici nu am vreo galerie de artă 
și nici măcar privitor, 
cu ochiul limpede, nu sunt. 
iau cuvântul “culoare”, 
dau cu el peste diacritice, 
peste virgule și peste unele cuvinte. 
povestea mea prinde contur, 
alb-negru prin rădăcini 
și cu stropi de lumină repezită, 
prinși de litere. 
stropi ce fură imagini 
din închipuitele depărtări 
zgribulite deasupra nordului. 
cât magnetism! 

citesc, ascult, privesc… 
în somnul creației proprii mă văd 
prizonier al viselor neîmplinite. 
cui să poți spune tot ce ai de spus 
dacă tot ce ai de spus 
este doar o fărâmă? 
nici cuvintele, nici muzica, nici culoarea 
nu-s destul. 
trebuie să pun pe coala de hârtie 
și piatra cioplită, 
arcadele de lemn 
și miezul de pământ ars; 
trebuie să prind mărgele de sticlă, 
să mă împrietenesc cu un mim care, 
printre rândurile mele, 
să spună povestea 
ce-a rămas nespusă.

dacă aș începe cu “…și-apoi” 
ar fi de înțeles că am lăsat pe undeva un început. 
arheologii cuvintelor vor săpa,
vor găsi povestea. 
și, mă gândesc să nu las nici un indiciu, 
iar la final, 
să închei cu misteriosul “și-apoi…”. 
dacă vor fi curioși, 
vor ști încotro.

și-apoi…

când e să se aleagă praful

pe jos, ori dacă îți intră în ochi, praful tot praf rămâne/ și-ar rămâne pe jos dacă nu l-ar ridica vântul/ și-apoi, se împreunează unul cu celălalt, într-o complicitate  de stradă/ o zi și încă o zi, vârtejul umblă fălos ca să se știe, e frate de sânge cu o tornadă./ fără dansul aerului, între cald și rece, între cer și pământ, nici vânt n-ar mai fi/ aproape că-ți poți imagina cum toate, dar toate, sunt, dar nu sunt fără… o întâmplare./ cum nici cuvintele astea n-ar fi spuse în același fel dacă întâmplarea de a fi n-ar fi fost.

fără ape, fără stele, făra foc, aer, nori, munți, păduri, țărână, flori, pești…ce întâmplare tristă ar fi fost, ce lume stearpă!

doar fără  mine/ lumea asta ar fi fost la fel, cu un fir de praf, mai puțin.

pe jos, 
ori dacă îți intră în ochi, 
praful tot praf rămâne. 
și-ar rămâne pe jos 
dacă nu l-ar ridica vântul
și-apoi, 
se împreunează unul cu celălalt, 
într-o complicitate de stradă;
o zi și încă o zi 
vârtejul va umblă fălos 
ca să se știe, 
e frate de sânge, cu o tornadă. 
fără dansul aerului, 
între cald și rece, 
între cer și pământ, 
nici vânt n-ar mai fi.
aproape că-ți poți imagina cum toate, 
dar toate, 
sunt, dar nu sunt fără… 
o întâmplare. 
cum nici cuvintele astea
n-ar fi spuse în același fel 
dacă întâmplarea de a fi 
n-ar fi fost.

fără ape, fără stele, făra foc, 
aer, nori, 
munți, păduri, țărână, flori…
ce întâmplare tristă ar fi fost, 
ce lume stearpă!

doar fără mine, 
lumea asta ar fi fost la fel, 
cu un fir de praf
mai puțin.

tâmplarul și poetul

dacă simți că bați cuie atunci când așezi cuvintele pe hârtie, ești tâmplar, nu poet. dar, chiar și un tâmplar poate fi poet dacă, atunci când bate cuiul, simte durerea lemnului.

dacă nu simți, poate că ești transparent. dar, fie el chiar și transparent, omului care iubește, i se vede iubirea cum curge prin el, cum aceasta îi izvorăște din inimă ca să se prindă de o altă iubire; ca două pâraie limpezi unindu-se, să curgă râu.

asemenea-s cuvintele dintr-un poem, pot fi șiroaie, dar dacă nu curg împreună, nu vor fi niciodată râu. și fără izvor nu-i rost de ape, cum fără emoție nu-i rost de viață în cuvinte.

așa-i din sâmbure, lăstar. ce va să fie falnic, falnic va fi și-o vreme va șopti îndrăgostiților vise și dor, o vreme va fi hotar între cer și pământ, loc de odihnă, adăpost de vânt, apoi, cuminte, se va lăsa rănit,  sub mâinile tâmplarului poet.

dacă simți că bați cuie 
atunci când așezi cuvintele pe hârtie, 
ești tâmplar, nu poet. 
dar, chiar și un tâmplar 
poate fi poet dacă, 
atunci când bate cuiul, 
simte durerea lemnului.

dacă nu simți, 
poate că ești transparent. 
dar, fie el chiar și transparent, 
omului care iubește, 
i se vede iubirea cum curge prin el, 
cum aceasta îi izvorăște din inimă 
ca să se prindă de o altă iubire; 
ca două pâraie limpezi unindu-se, 
să curgă râu.

asemenea-s cuvintele dintr-un poem, 
pot fi șiroaie 
dar, dacă nu curg împreună, 
nu vor fi niciodată râu. 
și fără izvor nu-i rost de ape, 
cum fără emoție 
nu-i rost de viață în cuvinte.

așa-i din sâmbure, lăstar. 
ce va să fie falnic, falnic va fi, 
și-o vreme, va șopti îndrăgostiților vise și dor, 
o vreme va fi hotar între cer și pământ, 
loc de odihnă, 
adăpost de vânt, 
apoi, 
cuminte, 
se va lăsa rănit, 
sub mâinile tâmplarului poet.