miercuri, 20 ianuarie 2010

Lacrima din piatră

Se aşezase acolo, între cei ca el. Sau cel puţin aşa credea. Erau toţi nişte „frânturi de spirite” ,după cum li se adresase Acela, atunci când ei rătăceau prin Sferă : „Voi, frânturi de spirite, ieşiţi din Sferă şi aşteptaţi pe Cale!” Şi aşteptarea era în timpul acesta, iar timpul era el însuşi aşteptare. Nimic din ceea ce se întâmpla nu era obositor sau presant. Totul era o senzaţie de certitudine, de încredere... Aşteptau.

Avea de mers...Conducea de mai bine de patru ore pe un drum înghiţit de o ceaţă groasă. Oboseala o simţea ca pe o apăsare în umeri şi în tâmple. Gândurile îi fugeau de la una la alta.
„Ar fi trebuit să acceptăm oferta, nu ştim dacă altceva mai bun ni se va oferi... sau oricum, timpul ne presează” spusese Carol.
A fost o şedinţă lungă şi grea- îşi spunea în timp ce drumul rupea pădurea şerpuind, în timp ce radioul de la bord ameţea noaptea .
„Nu trebuie să uitam oferta celor de la Diatem, ei au ofertat şi apoi au tăcut...Poate că au intenţii bune...” intervenise chiar el.
Îşi amintea cum toţi au tăcut luaţi prin surprindere. Toţi ştiau ca Diatem acţionează în forţă şi mascat. Oricând te poţi aştepta la o capcană din partea lor.
„Aşa e- interveni Gelu, nu trebuie să omitem oferta lor. E un risc să intrăm în negocieri cu ei, dar proiectul nostru oricum riscă să rămână nefinalizat şi nu ştiu dacă în această situaţie finanţatorii ne vor ierta.”
„Bine,dar cine va relua discuţia cu ei? I-am ignorat pur şi simplu, nu e uşor acum”
„Eu!”
Oare de ce m-am implicat atât de mult? se întreba acum...Nu sunt decât un pion nesemnificativ în tot proiectul. M-am oferit într-un mod total necugetat!
Acum, când oboseala acumulată dupa o zi grea îl apăsa tot mai mult, regretul intervenţiei sale era şi mai mare. Şi drumul acesta nesfârşit...
„Tu!?”- îl întrebă Carol, la ce te gândeşti?”
„Voi pleca la ei chiar azi. Fără să-i anunţăm. Voi inventa ceva. Le voi spune că eram în zonă şi că m-am gândit să trec să vad ce ne oferă şi ce condiţii solicită. Voi vedea apoi, o să improvizez.”
„Nu e o idee rea... Hai să vedem ce iese. Înainte să intri la ei sună-mă, până atunci mai este ceva timp, cine ştie, poate apare ceva nou. Apoi... atunci când eşti în situaţia să decizi ceva găseşte o scuză... Retrage-te şi sună-mă, analizăm situaţia şi decidem... OK?”
„Aşa să fie...”
Şi acum el sta la volan... pe un drum negru. Exact... aşa i se părea totul: o noapte neagră, o ceaţă neagră... o pădure neagră... Doar bordul luminat verde-roşu-albastru găsea o cale să se înfrunte cu negrul de pretutindeni. Până şi oboseala devenea neagră. Şi muzica ce răzbea din difuzoarele împrăştiate prin toată maşina părea neagră.
Mai am cel mult doua ore- îşi zise. Doua ore şi o să fac un duş fierbinte. Dimineaţa...
Atunci s-a întâmplat... Drumul se terminase ... brusc, după o şerpuire interminabilă. Pădurea se transformase într-o negură, iar ceaţa parcă s-a înfipt în pupilele sale... A simţit doar că roţile nu mai ating asfaltul. Centura îl apasa pe piept, îl sufoca. Un zgomot de fiare torsionate, crud şi forţat i s-a înfipt în timpane. Apoi... liniştea. O linişte placută prin care se strecura din când în când vorbele unora ce parcă sosiseră de nicăeri ...
„ Are puls... Atenţie la cap!! Imobilizaţi-i gâtul...”
Negrul din jur devenea un alb sclipitor. Era ca atunci când privea cerul nopţilor de vară: mereu simţea că stelele se împreunează şi devin o mantie care îl acopera lăsându-l fără respiraţie.
„Uşor... uşor!! Îl putem salva... aveţi grijă! E păcat să ratăm tocmai acum!”
Probabil e radioul, îşi spuse în timp ce se lăsa cuprins de spuma aceea de alb lin şi cald ce se aşeza peste el, prin el. Apoi negrul se transformă în alb... şi albul în strălucire.

Avea o senzaţie de rătăcire. Era surprins de căldura ce îl pătrundea şi parcă ar fi vrut să se teamă, însă raţiunea devenise parcă o virtute atrofiată. Nu putea să se teama şi nici măcar nu simţea nevoia să vadă, ori să atingă...Totul se spunea fără să se spună, totul era în el fără să-i aparţină şi totul era nesemnificativ. El era aici... ori acolo.Parcă era într-o sferă a fericirii, o sferă a locului fără de loc. Da... era o sferă!! Îi aparţinea... fără întrebări, fără conştiinţă, fără amagire. Pur şi simplu era acolo într-un fel absolut real, logic, aşteptat. Atâta siguranţă de sine, atâta linişte, atâta împlinire nu simţise niciodată. Şi gândurile parcă veneau şi ieşeau din el în acelaşi timp.
„Voi, frânturi de spirite, ieşiţi din Sferă şi aşteptaţi pe Cale!”
O poruncă care îl dezămăgea. N-ar fi vrut să părăsească acele locuri. O poruncă care îl dezamăgea, dar căreia i se supuse fără nici o împotrivire.
Acum era Aici. Alături de această mulţime nesfârşită. Toţi la fel ca şi el. Într-o aşteptare, într-un timp în care timpul însăşi era aşteptare.
„Tu!” fără zgomot, fără obligaţie, dar ca o poruncă faţă de care nu ai altă cale, decât să te supui. „Tu!” şi fără să vadă, fără să afle ştia că despre el este vorba. „Te vei coborî pe Cale către Aflare! Vei căuta să Afli ceea ce ai pierdut. Vei fi Întreg, ori te vei întoarce să-ţi termini drumul. Acum!!”
Era de neînţeles şi în acelaşi timp atât de explicit. Calea s-a transformat într-o spirală care l-a învăluit, l-a smuls din locul în care se simţea atât de întreg... L-a trecut prin orizonturi, l-a spălat prin sori, l-a îngheţat prin vorbe nedesluşite... L-a coborât spre Aflare. El înţelegea fără să întrebe, chiar dacă nu desluşea nici un rost. Aflarea spre a fi Întreg, ori continuarea Drumului...

Piatra aceea pe care se aşezase era rece şi îi provoca un disconfort aproape insuportabil. Era un loc strâmt, incomod... Dar îl accepta... Acela era locul său: un zid de piatră în spate, un zid care se înălţa către o cupolă... O uşa sub el şi în jur o stradă, un parc, nişte clădiri. Era lipit de zidul unei biserici. Ca un prizonier, dar liber, ca un pedepsit, dar fără de vină. Avea cum să cugete... şi avea voie să cugete. Era prins într-o încercare a felului de a înţelege şi de a Afla.
Oare ce trebuie să aflu!? Şi de ce aşa!? Sunt lipit de această piatră rece, deasupra unei uşi de biserică...
„Doamne ajută!”... Îl surprinse şi îi întrerupse gândurile. Sub el, ieşind din biserică, o femeie se îndepărta. O privi cum păşeşte pe trotuarul învechit, călcând apăsat şi împrăştiind cu fiecare pas frunzele căzute, ruginii... O privi surprins ca şi când ar fi căzut într-o hipnoză. Simţea o legătură cu tot ceea ce era în jurul său... O legătură care se risipea în tot ceea ce îl înconjura făcându-l să simtă că aparţine frunzelor căzute, copacilor ce se desfrunzeau, pietrelor reci pe care se sprijinea... „Doamne ajută!” îi revenea în minte glasul femeii ca şi când acest glas i-ar fi aparţinut, ca şi când paşii acelei femei îi cunoştea, cu apăsarea lor, cu greutatea lor...

Se trezise cu greu. Era patru dimineaţa şi telefonul care suna neîncetat prevestea prin insistenţa lui ceva groaznic. Aşa şi era... La capătul firului vocea aceea gravă, dar nesigură, i se repeta şi acum în minte: „ ...ne pare rău, dar a avut loc un accident...soţul dumneavoastră este acum la spitalul...”
Din momentul acela coşmarul devenea o realitate continuă, ca un vis nesfârşit. Uneori îşi închipuia că doarme şi visează. Nu avea nimic de câştigat, nu avea nimic de pierdut în această viaţă, doar pe el. Iar el acum se afla în acel spital, ţinut în viaţă de nişte aparate a căror funcţionalitate nu o întelegea,dar fată de care purta o adevarata recunoştinţă: îl ţineau în viaţă!
„Ce fel de viaţă! Tăcerea lui, ochii lui în acel somn al fără de vieţii, gura lui fără de vorbe...” Îi venea să urle. Stătuse în primele săptămâni alături de el, zi de zi, noapte de noapte. Părea un trup cioplit în ceară aşezat într-un pat de spital.
„Am făcut tot ce am putut... Acum totul depinde de el. Are un trup viguros, însă viaţa e mai mult decât trup.Dacă va dori să trăiască...de el depinde.” Vorbele doctorului îi reveneau în minte. Părea o scenă dintr-un film dramatic...Sau poate ea înca visa, poate că se va trezi...
Acum devenise o obişnuinţă. Disperarea de la început s-a transformat în speranţă şi credinţă. Zi de zi, înainte să meargă la serviciu trecea pe la biserică. În faţa acelor icoane îşi spunea rugile, îşi rătăcea gândurile şi îşi plângea plânsurile. Apoi, într-un fel în care orice călător paseşte la drum...de câte ori ieşea din biserică, spunea făcându-şi cruce : „Doamne ajută!”. Ca şi când ciclul unei rugi ar trebui să se închidă acolo, în faţa bisericii, între lume şi rugă.
Aşa a făcut şi azi...A paşit dincolo de pragul bisericii trăgând aer în piept şi a spus : „Doamne ajută!”.
În acel moment un fior i-a străbătut tot corpul făcând să-şi aducă aminte că dincolo de rugă, dincolo de credinţă este ea, ea şi speranţa ei... Sub acest sentiment care îi dădea încredere a paşit mai departe. Frunzele uscate aruncate de vânt pe trotuarul învechit se jucau înveselite, aruncate prin aer de paşii săi apăsaţi.
Inima îi zvâcnea în piept , tâmplele încinse, mintea alerga...Se urcă într-un taxi ca visând...dorind...
„ La spital, va rog!”

Locul acesta o îngrozea mereu. Forfota, mirosul, chipurile ...toate ofereau o senzaţie de repulsie.Şi albul acela...mereu părea atât de murdar...Mizeria morţii şi a disperării.
Intră în camera aceea în care viaţa sa părea legată de viaţa lui. Era mai mult decât o dorinţă, era nevoia sa de a fi.
Îl privi. Trupul său o înfiora la fel. Buzele sale o ademeneau, iar mâinile acelea inerte o înlănţuiau în amintirile sale...Atingerea lui era acolo, în toată camera şi în ea...
Se apropie de el şi îi prinse mâna în mâinile sale. Îl sărută pe degete amintindu-şi clipele în care ei râdeau. O lacrimă i se strecură pe obraz şi se prelinse pe mâna lui pe care o ţinea de lipită de obraz.

Atunci s-a întâmplat ...Mâna lui a tresărit...a zvâcnit...Ea se ridică şi îl privi...Ştia că este acolo...ştia că el se luptă. Nu s-a speriat,dar inima îi bătea atât de tare încât bătăile sale păreau a se auzi dincolo de ea, până în pereţii aceeia ce-i ţineau prizonieri, până dincolo de fereastra prin care razele soarelui răzbeau timide.

Piatra aceea rece de care se lipise începuse să se încălzească. Vântul încetase să mai împraştie frunzele căzute. Sus, clopotele băteau numărând clipele. Şi piatra aceea se încalzea tot mai tare, mai tare, până a devenit fierbinte, arzânu-l, într-atât,încât simţi că totul e un chin. Se desprinse şi... ca şi când locurile acelea ar fi fost ale lui de când timpul... începu să umble. Intră în biserică privind chipurile sfinţilor pictaţi pe pereţii ce se înălţau ca într-o înlănţuire a spaţiului. Privirea sa urmărea jocul acelor chipuri ce i se strecurau în minte, venind parcă dintr-un trecut nedesluşit. Mirosul lumânărilor aprinse îi pătrundeau în trupul inexistent, ca o zi trecută, ca o clipă ce va să vină. Un vârtej se isca învârtind ameţitor icoanele şi chipurile sfinţilor, cupola şi crucile ce pazeau în fiece loc credinţă...El se înălţa fără împotrivire, se lăsă dus către tot, între lumina şi piatra ce căpăta chipuri, căldură şi lumină.

„Eşti ceea ce eşti – locul din care vii şi înspre care te îndrepţi! Vei fi ceea ce trebuie să fii atunci când călătoria ta se va termina...” Şi-atunci vorbele Aceluia s-au pierdut în Sfera ce se deschidea într-o lumină orbitoare. Ar fi vrut să rămână acolo...în veşnicia aceea caldă şi primitoare. Dar totul începuse a se îndepărta atât de repede, atât de mult, încât împotrivirea sa părea inutilă.

Când a deschis ochii a vazut-o pe ea,lipită cu obrazul de mâna lui. Ochii ei umezi i s-au părut pentru o clipa veşnicia pe care ar fi iubit-o mereu. O privi în timp ce ea, şoptit, îi spuse :” Bine ai revenit iubitule! Sunt aici... te aştept.”
Îi zâmbi. În trup simţea iubirea şi durerea de-o-potrivă.

Se ţineau de mână mergând tacuţi. Paşii lor împrăştiau frunzele căzute. Când au ajuns în faţa bisericii ea spuse : „Hai să intrăm o clipă. Icoanele sunt acolo şi aşteaptă ruga noastră.”
El a urmat-o încrezător, simţind că gestul acela îi va sfârşi Aşteptarea.
Înainte să intre în biserică îşi aruncă privirea deasupra uşii...Un firicel de apă se prelingea ca o lacrimă izvorâtă din piatra rece.