între ape

este atât de frumos zâmbetul apelor curgătoare 
cuprinde-n el fiecare fior de viață să fie

ele adună-n hora lor pâraie și ploi 
și poveștile-aduse de prin păduri și glii 
și visele adunate de nori
în apele curgătoare n-ai să îți vezi chipul 
acolo nu-i vreme de păstrat povești
să-l afli 
vei alerga la vale până se vor liniști 
și ele și tu 
în limpede stare te vei privi
n-ai cum salva chipul care se oglindește 
întinzi mâna și el se risipește în valuri 
povestea sa este îngropată sub pietre 
să ajungi la ea ar trebui să mergi la izvoare 
să-i schimbi cursul 
apoi să o cauți în albia uscată
dar timpul curge și el și-al său izvor nu seacă
așa ai să afli cum este un trup gol 
din care se deșiră bucățile putrezite 
până mai ieri peticite 
ici și colo cu fire de ape împletite 
printre pietre albastre aruncate pe cer


te du
departe de maluri unde setea-i stăpână
acolo apele se-adună-n adânc 
într-o fântână nu-i chip să îl vezi

următoarea stație

cu peron pe partea dreaptă 
pentru unii
dacă nu mă pot întoarce măcar să amân plecarea 
am făcut pierdut biletul, 
dar, când a trecut nașul, trenul a intrat într-un tunel
speram să mă dea jos 
când trenul a ieșit din tunel... nașul nicăieri, 
iar eu mă gândeam "asta e, călătoresc cât am plătit"

- cât ai de plătit, fiule!

înaintea timpului

să mergi pare cu rost. 
acum eu mă grăbesc, un pic.
nu m-aș mulțumi să alerg cu viteza luminii. nu! 
aș vrea să pot să alerg mai iute decât ea.
aș vrea să o privesc din spate. 
să-i văd, indiscret, goliciunea.
să o ating, ștrengărește, cu degetul pe umăr, 
iar ea, ușor speriată, convinsă fiind că n-ar fi cine să o ajungă, 
să privească înapoi, 
acolo unde eu nu aș mai fi demult, 
pentru că am trecut în fața ei și a timpului, 
care a rămas, uimit, pe loc.

ăsta este jocul meu, 
de fiecare dată, în cercul devenirii, 
să mai fac un pas către înapoi, 
acolo unde clipa a rămas la fel de crudă.

până când...

până când mă veți vedea pe marginea drumului, 
așteptând ca timpul și lumina să mă ajungă din urmă.
mă vor găsi stând de vorbă cu uitarea.
ne vor lua pe amândoi de mână și, împreună,
vom continua călătoria.

cine a spus despre timp că stă pe loc a greșit!

brodeală

da și nu

nu te întreb, înfricoșat, pesemne, de gândul că ai spune...
cel mai bine e s-aștept, să-mi spui chiar tu.
dar ție cine-ți spune? 
când vei alege între da și nu, 
vei căuta prin îndoială până când 
un da netulburat, ori un nu convins, va ieși la iveală, 
sau vei da cu banul?
probabil te vei întreba 
dacă după fiecare rotire va mai urma alta 
și dacă nu cumva drumul alegerii ar fi prea lung. 
pentru monedă îți faci griji, 
pe tine te lași în voia hazardului.

"mă iubește, nu mă iubește..." 
câte flori să fi ucis această căutare?
de atâtea ori s-au irosit așteptările, 
așa cum vântul a spulberat petalele,
de câte ori moneda a fost dată la schimb 
pentru o floare 
căreia i-au fost rupte petalele.

crater

mi-am corectat mersul atunci când genunchii au încetat să mai sângereze 
când nu le-am mai auzit durerea 
acel trosnet sfidător care îmi lovea timpanele 
strecurându-se strident până în creștetul capului

există un moment după care durerea nu îți mai umblă prin trup 
pentru că nu vrea să își mai piardă timpul cu deplasări inutile 
ea îți pătrunde în receptori sub forma unui sunet hidos

când nu mai poți să mergi 
dar vrei să continui 
te târăști 
oricui îi este oferită o frânghie 
dacă o folosește sau nu 
ori cum o folosește 
este fix treaba fiecăruia

eu am prins de frânghia mea să pot continua drumul spre sus 
și-am lăsat un semn pe cărare 
pentru cine ar fi trecut pe acolo să știe despre mine

pe om îl poți recunoaște după oftat 
doar să ai răbdare să-l asculți

am ars devreme 
îmi tot spuneam până când adormeam cu fruntea lipită de un obsidian 
ca să primesc visele fierbinți uitate în adânc 
dar șoaptele sale spuneau despre vremuri în care era un vânător de temut 
nu o piatră uitată pe cale

așa este omul fără vlagă 
ca un vulcan stins 
din care mai răzbate uneori câte o pufăială 
nici nu fierbe 
nici scrum nu-i 
ici colo bucăți rămase din el

paradox

toate indiciile conduc către aceeași concluzie: 
universul a fost creat ca urmare a unei tentative de sinucidere eșuate;
nimicul, sătul de eternitate, a vrut să devină ceva.
și cum poate deveni un nimic ceva, 
altfel decât prin moarte?
metodă mai simplă, 
decât să înghiți un pumn de prafuri și să îți tai venele, 
după care să adormi și să visezi că te naști, 
nu se știa nici pe vremea aceea. 
așa că și-a lăsat sângele să-i curgă. 
și-a curs atât de mult, încât moartea
a devenit, și ea, parte a manifestării eterne. 

căci nimic nu e așa cum se vede!

în acele clipe ale dezorientării sale, 
atunci când nimicul încă se mai întreba "a fi sau a nu fi?",
în acel delir al propriilor căutări, 
s-a născut, discret și nevăzută, 
dintr-o pauză a respirațiilor facerilor,
iubirea!

și nimicul a simțit că este ceva
și că asta e bine. 
și-a continuat să mai fie.

din rana-i deschisă, un strop de sânge, 
i-a căzut și pe-aici.

exercițiu morfologic

te duci pe deal, la început de iunie, și te întinzi în iarbă.
așezi palmele să atingă pământul, să-i simți pulsul rece 
și, prin ele, să se scurgă din tine uimirea și, 
neapărat, îți ceri iertare locului pentru asta!
apoi, privești cerul pătat cu albul de nori 
până când simți că, dacă ai întinde mâna, 
ai putea să modelezi spuma aceea pe pânza albastră;
în mintea golită lași să ți se cuibărească sunetele toate.
așa să faci atunci când vrei să fii doar trup.

aduni, aduni, aduni...
cât te-ai fi lăsat de fumat, de băut
și nici vacanțe;
fără abonament la tv, nici la internet 
(că ai prins o șmecherie cum să afli parola la wi-fi de la vecini) 
și becuri pe led.
ce să mai... 
aduni la greu și lași testament
să te bage într-o capsulă cu laptopul tău, 
pe care ai salvat tot ce ți-a trecut prin minte,
și să te lanseze satelit în jurul pământului,
să rămâi prin apropiere, 
pentru că nici nu prea crezi în lumea de apoi
și nici în alte lumi.
asta faci dacă vrei să fii netrup.
adică, chestiunile toate la un loc: 
ființă, energie, spirit... alte alea.

următoarea zi de joacă

poate că cei care au creat tot ceea ce s-a numit 
ori a rămas nenumit 
au fost niște zei cu apucături puerile
imaginația lor a dat naștere unei lumi fragile 
în care au strecurat și câte un bau-bau 

simple capricii care au transformat 
de atâtea ori 
castelul de nisip 
într-o grămadă dezordonată 
ca atunci când copilul lovește cu piciorul 
la terminarea timpului de joacă

după chipul și asemănarea lor 
construim să avem ce dărâma 
creăm să avem ce distruge

ei cu pacea lor 
noi cu ale noastre

următoarea zi de facere este doar o altă zi de joacă

ora de dans

aveam obiceiul să mă joc cu firul de lumină care se furișa printre draperii, chiar înainte să înceapă ora de dans. acesta era și motivul pentru care ajungeam mai repede la sală.

eu, el și umbra.

mereu la mijloc eu, ca și când aș fi fost portalul transformării; cu palma îl mângâiam și-atunci se arăta mai luminos, iar umbra...  umbra mângâia și ea podeaua, ca și când ar fi pregătit-o pentru întâlnirea tălpilor ce-aveau să năvălească în imediat clipele următoare. 

toate într-o proporție inversă. el atât de mic! ea atât de mare! până către apus când, el, se urca grăbit pe peretele din fața ferestrelor, iar ea dispărea se ghemuia sub pervaz.

undeva în mijlocul sălii, eu.

am făcut o piruetă și apoi o reverență, către el și ea, chiar înainte să dispară, amândoi, dincolo de draperie, și exact în momentul când ceilalți au intrat în sală.

- ce faci, iar furi startul?

evoluție

am coborât treptele una câte una
acum încercăm să le urcăm două câte două
nu ne-a învățat nimeni să urlăm 
dar o facem încă de la primul pas 
atunci când toți cred că țipătul acela
este un semn de bucurie în fața vieții 
dar este doar vaiet despre liniștea pierdută
acelea sunt primele gesturi ale pruncului 
când află că a părăsit definitiv pântecul mamei 
dar nimeni nu le ia în seamă

scriu aceste rânduri într-un vacarm infernal 
cu un picior mai jos de prima treaptă 
deja am aflat că nu-i nici o tăcere în cuvintele nerostite 
nu te poți ascunde în spatele unor explicații din care să rezulte ceva de genul
eu n-am spus nimic doar scriam sau 
eu doar am gândit asta altcineva a spus-o 
nu te poți ascunde atunci când dinții scrâșnesc 
atât cât să te auzi chiar și atunci când fugi de tine 
și nici în spatele pleoapelor închise 
ori acoperindu-ți urechile... 
tot vei auzi cum se sparg convingerile bazate pe enunțuri 
despre care acum au dubii chiar și impulsurile 
procesate de către cei care au atins treapta 
unde tăcerea este oarbă

dincolo de nori

sfârcuri de munte se lasă gustate de privirile astrelor neadormite
timpul se curbează între taina lumii de gheață 
și uimirea stâncilor prăvălite în dorința de a atinge poalele pădurii
izbânda celui care mângâie sânul împietrit are gustul adâncului din care se înalță ecoul
dincolo de nori toate sunt dinainte să se întâmple
pasul și zborul nu se abat de la calea îngustă

umbra

să fie n-a fost vreodată
să spună nu poate, oricâte s-ar rosti
nici culoare nu are și nici să se încline nu știe
doar atât reușește
să se nască din lumină, 
să doarmă în întuneric 
și să te urmeze în moarte

totuși, cred că poate să audă 
sau chiar mai mult de atât
cred că îmi știe gândurile și face schimb de impresii cu alte umbre
trag cu coada ochiului când stă lângă altă umbră 
și sunt convins că își șoptesc ceva
de aceea încerc să gândesc doar de bine
altfel... tac
așa am devenit
umbra mea știe asta

ce nu-mi place la ea 
este faptul că uneori stă prea departe
o văd întinsă pe pat 
sau aplecată peste pervaz 
uneori la baie pe când eu îmi aranjez barba 
ea se joacă sub stropii de apă în cabina de duș
aș vrea să fie mai aproape 
cumva, să stea lipită de pielea mea 
și să ne ținem în brațe mai des 
poate că așa s-ar mai încălzi

când mă pun la culcare 
îi place să se zbenguie în spatele pleoapelor mele 
acolo se scaldă-n lumină

cuib nou

strat gros s-a strâns în hibernare sub țoala învechită 
de-atâta trândăvie să te scuturi 
căci iată a sosit timpul să te primenești
privește cerul și pământul 
apoi
primește la tine pasărea ce-a fost dusă să-și întărească oasele
pe umărul stâng să-și așeze zborul 
pe umărul drept să doarmă
așa cum ai fost învățat să îți faci semnul crucii

în tine lasă-i loc de cuib 
lângă izvoarele esențelor rubinii care
după fiecare puls 
vor străbate din ce în ce mai repede calea 
sorbind din toți afluenții aflarea și tumultuos 
se vor bucura de uimirea de-a fi
curgere lină ori 
cădere-n cascadă

între spații

cât suntem unul lângă altul știu

simt cum bătăile inimii tale răzbesc până dincolo de tine 
acestea fac un popas undeva prin dreptul inimii mele 
și-apoi se duc acolo unde eu îmi închipui că este tărâmul iubirii 
acelea-s momentele în care uit să mai respir 
și inima mea își dublează ritmul bătăilor 
una mie una ție 
așa se împart 
cele duse ajung tot prin tărâmul acela 
cele rămase încolțesc 
pentru următorul rând de iubire

cât nu ești cu mine știu

privirea ta se lipește de spațiul în care mă aflu 
iar eu mă dau un pas în spate 
cât să nu devină locul înghesuit 
să mă bucur privindu-te 
să mi te închipui că ești aceea care te pregăteai să fii 
când nici nu te cunoscusem 
dar totuși te știam 
degeaba spun unii că totul este o întâmplare 
eu știu că te-am ales și tu ai spus da 
sau invers 
oricum 
când suntem împreună 
spațiul nostru este plin de noi

veghe

doar cel care zâmbește în somn va purta în sine copilul
cel care doarme zbuciumat va pierde devreme pruncia
acum știu 
de ce unii oameni pot dormi doar cu zâmbetul pe buze
când te lași somnului pradă faci doar un exercițiu pentru a fi pregătit să intri în rândul celor_fără_de_trecut
fiecare adormire nu-i altceva decât o alterare a trecutului până când va fi uitat cu totul
acesta-i motivul pentru care somnul pruncului este atât de lung
el nu are trecut
de aceea bătrânul doarme atât de mult
el își caută în vise uitările
acum știu
nopțile acelea nu erau pierdute așa cum spuneau unii 
erau parte din instinctul de supraviețuire 
care mușca cu poftă din viață
azi aduc zâmbetul pe față celui neadormit 
să nu cadă pradă ademenirilor

șfichi

turma-i îndrumată cu o pocnitură de bici
către o viața care este doar
o altă condamnare la moarte
doar sentința diferă

- de îndată! și judecata se încheie cu un zgomot absurd
o lovitură de ciocan care vrea să pară un punct
nici urmă de virgulă
dar în urechile condamnatului este un tunet 
un urlet care a răzbit până la el 
tocmai de dincolo de prima stea stinsă
ciocanul a hotărât 
doar peștele se zbate 
și carnea celui osândit este frăgezită 
să fie tocmai pe gustul morții
acest gurmand cu maniere
răbdătoare
așteaptă

- pe viață! ciocanul izbește
să fie pus la macerat și dacă nu prinde devreme
să se adauge sare