pastelat- frisoane

înmoi prezentul într-o culoare trecută 
pe-o pânză s-aduci răsăritul 
de atâtea ori cât a mai fost și-altădată 
prinzi în conturul liniilor curbe albastrul 
în care ai dorit 
și-n linii drepte fără vreo culoare 
ceea ce ai dăruit 
acesta ar fi desenul pe care îl cerni 
într-o dimineață nouă 
căutând să deslușești ce culori au mai fost 
acum doar într-un vis 
plin de alb și negru și noduri de linii frânte
ai lăsat la urmă penița și călimara 
pentru o semnătură și câteva cuvinte 
în post-scriptum

înăuntru- frisoane

să te cunoști pe dinăuntru 
ca și când ai păși într-o scorbură 
sau într-o grotă 
unde nu-i lumină 
ci doar sunetul liniștit 
al aerului pe care îl respiri 
întrerupt 
din când în când 
de clipocitul unei picături 
te întrebi dacă e lacrima 
ce-a uitat 
să mângâie pleoapa 
pentru că și-a dorit 
să cunoască adâncul 
să-și găsească izvoarele 
ori doar un strop de gând 
ce-ar vrea să curgă 
dar se vede înțepenit 
precum o stalactită 
din care se preling 
niște șoapte 
bucăți din visul sfărâmat 

să te cunoști 
în timp ce tot ceea ce cade crește 
ca o stalagmită 
numai punct de strop să nu rămâi 
nici în tine 
nici pe dinafară 
pe un umăr să te porți cel de sus 
pe celălalt cel de jos 
până te vei întâlni tu cu tine 
cu ce credeai că s-a risipit 
cu ce simțeai că s-a înțelenit 
făuritorul propriei coloane să fii 
și-o candelă 
pe tine să porți

eclipsă- frisoane

la lumina asta oarbă n-ai cum să vezi 
nici gălbenarea ce-ți siluiește pielea 
și nici cum 

în tavanul opac stă îngropată

luna plină
cauți 
plescăind printre buze 
niște onduleuri 
pe care le abordezi buimac 
știind că privirea-ți rămâne nevăzută 
asculți 
cum o muscă se izbește ca proasta 
undeva de ziduri 
și gândești că gestul este unul de luat în seamă 
oricum n-ai cafea 
și asta ar fi o înlocuire de moment 
aromele le poți imagina 
doar amețeala aia nu știi cum să o amețești 
așa că te gândești 
să aplici o chestiune 
despre cum ai aflat că o durere mai mare 
înlocuiește una mai mică 
și presupui că problema-i rezolvată 
măcar ai scăpat de un gând 
nu te mai întrebi 
de unde să faci rost 
dimineața 
de cafea 
numai de-ar veni ziua 
îți spui 
că tare ți-e poftă să sorbi 
o gură de izbitură

să-ți mai spun

în piață, mai pe margine, stăteau oltenii cu grămezile de lubeniță. hotarul dintre ei și noi, cei care ne jucam tenis de masă, pe regula câștigătorul rămâne, era despărțit de un gard din plăci din beton. din beton, ciobite, erau și cele două mese de joc.
în gardul de hotar era o spărtură. până să ne vină rândul la masa de joc, câțiva, 
eu și cu Lazăr, unul mic și bondoc, dar cu umeri puternici, ne adunam în haită.
vânam lubenița oltenilor.
pe furiș, mascat de ceilalți, unul din noi trăgea cu piciorul, ușor, purcelul, 
și-l rostogoleam, stând în jurul lui, până după colț.
fugeam cu el și-l mai scăpam, dar îl lua altul până ce treceam de gard.
ne trăgem sufletul și râdeam.
aveam o lubeniță pe masa de tenis, rost de împărțeală, că sete și poftă aveam!
poate că oltenii ne-au înjurat. dacă ne-au prins, nu ne-au iertat. sincer vă zic, căci știu!
la cireșe, ori la căpșuni, erau lăzile pline și ne prefăceam cumpărători cinstiți; cu mâinile sub tarabe, jefuiam... trei cireșe, trei căpșuni.
prins în rostul căpătatului am uitat de oltean. mi-a dat ăla o lingură peste cap 
că mi s-a pus o negreală pe ochi și, ca ars, am luat-o la fugă.
alții mai norocoși aveau prada. mereu se împărțea.
eram niște eroi cu burțile pline.
mai prindeam un loc la masa de joc, iar după zi, venea o altă înserare și-apoi
o altă zi. eram prinși între lumi, viață și bucurie.
au trecut decenii de atunci.
Lazăr m-a uitat o vreme, dar și-a adus aminte după ce s-a dus.
nici oltenii nu mai merg la piață.
ne-am prins, precum canarii, în colivie.
azi, furăm noi de la noi și de la viață, uite așa, câte o amintire.

să-ți spun

când eu eram mic, oamenii mari aveau nevoie să se odihnească. și nu așa, fiecare în felul său, nu. era o chestiune de întreg. iar cei bătrâni aveau vorba rară și privirea departe.

priveau cerul ca și când acolo le-au rătăcit mângâierile toate,

iar povestea vieții le era scrisă în alb negru, tipărită pe chipuri fără zâmbete, puse în rame, ori la oglinzi.

când eu eram mic, oamenii nu erau istoviți unul câte unul, erau istoviți împreună, de la foamea trăită la grămadă, de la drumul lung către case, de la războaiele care le-au înghițit tinerețile, copilăriile, tații și frații.

când eu eram mic, copile, oamenii cumpărau cărți, și timbre, și clasoare. se întâlneau într-un parc, ori într-o cafenea să facă schimb, iar noi, ăștia mici, cam ca tine, adunam cartoane de la cutiile de chibrituri, ori puneam capacele de la sticlele de bere sau de la alea de suc, pe șină, să treacă roțile trenului peste ele. pe alea le schimbam la școală, în pauze, ori pe seară în fața blocului. ne făceam de lucru și de joacă din orice, numai timp să fi avut. timpul nu se dădea la schimb nici pe atunci.

astăzi, oamenii poartă arme pe umeri și schimbă între ei alți oameni. dacă aș fi știut nu mă făceam om mare.

iz

vatra, în care cenușa stă cuminte cu a ei uitare,
vătraiul rece, lungit pe pământul spoit, 
și-un preș pe care 
s-a uscat noroiul ca o zgaibă,
iar într-un colț,
pe o pânză de păianjen,
părăsită, 
funinginea adormită.

despre acelea ar scrie cel izgonit, 
peste iarnă,
în scorbura cu flori de mucegai,
dar el s-a oprit din scris.
acum citește,
destăinuiri prinse în cuvinte, 
adunate dintr-un bol cu răvașe pe care 
sunt scrise, fără noimă, 
vorbe menite să nască confuzie,
dezbateri, cu pretenție de versuri, 
ale unor teme reluate obsesiv,
prețioase metafore lipsite de credibilitate,
ori propuneri filozofice
la cântar;
nu se mai vede limita dintre demență 
și manipulare.

este tot mai complicat 
să lași castelul de nisip în ploaie;
ploaia nu-i mai grea,
nisipul nu-i mai moale,
castelul de nisip, însă, 
este pe cale de dispariție.
azi,
adevărul se mai primește doar în porții 
ambalate-n eter, 
dacă îl scoți la vedere se alterează.

haiku

părăsire

fântâna seacă
coșul casei fără fum
iarba crește-n drum

va urma de-ar fi să poți

de-ar fi să poți te-ai întorce 
către unde ai fi vrut să ajungi atunci când ai pornit 
drumul l-ai citi pe harta cicatricelor pe care le porți 
uneori 
viața te-a strâns ca o sârmă ghimpată 
sărutul ei binecuvântat l-ai primit 
uimit de-a sa dulce durere 

te-au prins în horă 
așa cum o frunză este purtată de vânt 
în jocul amețitor al vârtejului 
tu priveai la muzica lumii 
alții o ascultau 
pe tine niciunul 
așa ai ajuns să ascunzi vorbele-n cuvinte

pentru tine cuvintele aveau culoarea tăcerii 

de-ar fi să poți ai prinde plânsul într-o vârtelniță 
de unde să-l depeni într-un sul pe mână pe cot 
cum făcea bunica cu lâna toarsă 
să nu-ți mai fie nod în gât alint să îți fie 
de dor 
de amintire 
de bucurie 
nimic mai mult 

timpul lacrimilor l-ai păstrat pe un alt drum 
pe hartă 
neînsemnat 

de-ar fi să poți să asculți cântecul 
ai alege descântecul
purtat de mângâierea credinței că vorbele pot ajunge 
până dincolo de nori 
dincolo de stele 
dincolo de marginea oricărei închipuiri 
și-apoi 
ar veni înapoi 
purtând cu ele 
vindecarea 

ai ști că a ta e pe drumul de dus 
unde te-ai întoarce să îți fie de leac 

de-ar fi să poți

va urma uneori

uneori înveți cuvintele prin încercări repetate 
așa cum
păsările dau din aripi de mai multe ori 
chiar înainte de primul zbor 
vei căuta să afli unde să pui degetul pe un cuvânt literar 
ca să îți ascunzi juliturile 
ori un tic de care nu mai scapi
tot dai paginile 
una după alta 
poate poate prinzi să te înalți
ori măcar să nu te trântești în cădere 

uneori îți vine să crezi că doi 
sunt mai buni decât unul 
și cauți să te prinzi braț la braț 
cu celălalt 
dar nu ai și tu o bicicletă 
ori poate că hainele pe care le porți
nu trebuiau să mai fi fost purtate 
oricum 
când ai zburat prima dată a fost atunci
când te dezlegai din leagăn 
și momentul în care începeai să-ți amintești 
despre tot ce va fi să vină 
apoi plimbi degetul pe calendarul prins în perete 
și te întrebi de ce e nevoie să se știe altfel 
când toate-s la fel 
ori poate crucile merg și ele 
în rând cu lumea 
și-s tot mai făloase 
și tot mai poleite 
doar mâinile ce sprijină trupurile și jalea 
nu prețuiesc altfel

uneori stai în lift 
și privești cum zidurile blocului intră-n pământ 
dacă ar fi după tine 
ai lăsa scărilor dreptul exclusiv 
de-a fi cărarea verticalelor prinse-n betoane 
ca să fie treapta fiecăruia 
pasul ce are să urmeze 
apoi 
obosit 
să te așezi
gândind că oricum va fi o vreme când 
fiecare treaptă va fi pășită înapoi și
știi ce va să fie
pui palma pe oglindă să nu vezi ochii 
în adevăr nu te lași ademenit 
de o imagine care depinde doar de lumină 
așa te-a învățat cel care... 
oglinda-i acolo 
tu ești acolo 
fără lumină n-ai să te vezi 
dacă privești în urmă 
ai să schimbi doar întrebările

va urma era scris

mi s-a părut că mâine va fi o altă zi 
mi s-a părut că pasul următor 
îl voi păși 
înainte să treacă petecul nopții 
a cârpit un vis peste visul care 
îmi pare că nici n-a mai fost
mi s-a părut că florile de nisip 
nu au nevoie de îmbrățișări 
cumva ele se mulțumeau cu sărutul discret 
timid 
de rouă intensă 
trăire cât zborul să fie prima 
și ultima iubire încolțită 
într-o roată de foc 

atunci mi s-a părut că am amintiri 
între cuvinte mi se strecurau șoapte 
despre capitolul întâi 
dintr-o carte 
care nici măcar nu era scrisă 
eram pe la pagina de unde 
îți poți alege primele aventuri 
dar eu am deschis cartea 
la o întâmplare improbabilă 
așa de repede fugeau unii oameni 
înaintea mea plecați mai demult 
alții cumva făceau câțiva pași înapoi 
cuprinși de o neîncredere stătută 
cum ar fi apa dintr-un borcan 
uitat într-o geantă 
în gară 
la obiecte pierdute 
cred că acolo am rătăcit 
semnul meu de carte 
de multe ori am răsfoit 
tot pe sărite

mi s-a părut că sunt 
de pe vremea când alergam desculț 
în urma unui cerc 
pe care nu oboseam 
să-l împing printre mărăcinii 
din valea pârâului 
în care dospeau 
sub noroaie 
mormolocii tăcuți 
dacă zburam 
doar mi se părea că lumea 
este o mireasă cu ie 
și miros de rășină în păr 
eram îndrăgostit de umerii 
pe care și-i purta goi 
unul lângă via din deal 
celălalt lângă fântâna de piatră 
mai ales seara 
după ce cădea soarele în neștire 
trăiam ca și când 
tot ce ne puteam închipui 
ne era sortit să fie

carul cu boi

unul hăis, unul cea, carul nu se vede pe cer

în urma lor praful tulbure și amorțit 

ce plutește cât să vadă, cum, dincolo de măgură, 

se scufundă soarele roșu, tăcut,

iar dinspre pădure, se arătă perdeaua nopții

agățată de un corn de lună argintie, 

grăbită să îmbrace veșmântul de smoală

unul hăis, unul cea, iar carul trosnește

în ritmul târâit al copitelor prinse 

de tendoanele ce se pierd ca niște funii 

adânc, în carne, până la oase

unul hăis, cu privirea către nicăieri 

unul cea, cu privirea către niciunde

doi coloși gânditori care își acompaniază, 

unul altuia, fornăitul 

drumul vine, drumul pleacă, 

semn că-acolo-i nemurirea 

acolo, ascunsă-n fânul proaspăt peste care 

a adormit căruțașul 

în visul său steaua sudului era glia de acasă

peisaj urban în țoale de noiembrie

prin ceață corbii se prind în  rotocoale 

în lanțuri negre  sugrumă norii

apele închise sub zăbrele de gheață

se leapădă de puls

în hibernare

prin valuri de vis alb
în chip de jivine
ne prind de pe garduri
coșmaruri

fără de stea
fără de lună 

de parcă și cerul s-ar fi sfârșit
cu neguri între noi

și ziua de mâine

ne-au mai rămas ochii sub pleoape 

să se închine în fața vântului pribeag și

corbii flămânzi
să ne ciugulească prin orbite
mințile rătăcite
ce-alunecă prin fibrele optice 

și-atârnă pe stâlpi 

se preling în

țurțurii care stau ca

dinții de sticlă 

la vedere

lăcaș

din pământ și paie nu s-au zidit muzee
din pământ și paie își construiesc rândunicile 
cuiburi sub streașină
astăzi tot mai rar
în tăcere să asculte jalea stropilor de ploaie 
ori poate jalea de dincolo de pervaz
în valsul limbilor de foc agățate de lumânări

din obuze n-am construit statui
doar gropile lor arhitecturale s-au umplut cu noroi 
n-am pus în expoziții urletul durerilor 
și nici teama din privirile celor care 
au devenit doar un nume scrijelit 
pe o statistică de piatră
acolo ne-am învățat să lăsăm florile
prinse-n coroane fastuoase
să moară

din funiile ștreangului n-am făcut hamace 
să privim cerul 
nici cârcă nevoilor n-am făcut 
în vitrine nu am păstrat inimile sfârtecate ale mamelor 
care și-au îngropat fii

dacă în cărțile de istorie ne-ar fi fost puse hipnoze 
în care să trăim suferința 
ori în somn ni s-ar fi sădit coșmarul 
poate că nici atunci n-am fi știut să zidim altfel de lăcașe 
nici din piatră 
nici din sticlă 
nici din oase 
nici din carne

doar crucilor de lemn le ducem povara 
sub celelalte adăpostim trecutul 
în noi căutăm urmele

doi și un tren

tu rămâi pe peron și, 

pe locul în care a fost trenul, 

a rămas golul, șinele reci și 

dincolo de ele un alt peron, 

un alt tren. 

îl privești, 

dar știi că în el sunt alte povești. 

atârnă ceasuri la fiecare pas 

de parcă ar vrea să te țină legat de clipa aceea 

în care trenul se preschimba într-un punct zburător 

pe o depărtare liniară 

și un fir de metal despicat 

la picioarele tale.

ai crede că este vorba despre despărțire. 

în fapt, este vorba despre cum se poate manifesta iubirea 

chiar și în lipsa celuilalt, 

ori chiar și mai mult, 

în lipsa dualului.

notezi câteva gânduri pe biletul de acces în gară, 

ca și când ai fi un colecționar de suveniruri 

deloc lăudabile, 

dar știi, 

e doar un truc împotriva uitării.

compunere deliberată

miros de cocs, miros de zgură, vapori de sulf, nori de mocirlă, străzi tumefiate, câini vagabonzi, stâlpi sfârtecați, ziduri surpate, cioburi în care a înțepenit zâmbetul morții pe chipuri uimite, corbi, întunericul care stă agățat precum o tornadă între cer și pământ, soarele acoperit de strigătul groazei care nu a mai avut piatră de care să se lovească, să prindă ecou 

au decupat la întâmplare câteva pagini dintr-un ziar și le-au lipit peste un carton, așa a ieșit un tablou

au fost vremuri în care jocul de-a oroarea se putea mima, era vremea fanteziilor, celor surzi li se auzeau gândurile, celor tăcuți li se citeau privirile și nici încălzirea globală nu era altceva decât o presupusă gaură în ozon

viitorul s-a prefăcut că rezistă trezindu-se puțin buimac după noaptea în care ceasurile s-au dat înainte, n-a mai avut vreme să viseze, iar despre coșmarul somnului agitat nu-și mai aduce aminte 

s-a trecut peste un prezent confuz prin utilizarea unui copy-paste, ca și când, vreo câteva decenii, nici n-au mai fost, se mai știe despre ele din plăcile inscripționate puse sub niște coli albe, prin muzee

online, virtual, alergic, insipid, artificial, tăcut, închis în sertare imaginare, hologramă, anxietate, marș, dileme, războaie, manipulare, obsesii, droguri, implant, virus, mască, evadare, constrângeri ale urbelor în care s-au construit piste pentru somnambuli, cabine de vot unde sunt incluse servicii de video chat din partea candidaților, includerea șahului în categoria sporturilor extreme și a masajului erotic în categoria sporturilor olimpice, complicitate

dincolo de viitor sunt periferiile materiale ale existenței umane fără nevoie de trup, alți apostoli vor cânta, în surdină, cuvintele din altă carte

eșarfa albastră

stă la picioarele tale sărutându-ți tălpile
ți se arată ca și când acolo, în zare, 
ar fi toată, 
dar nu-i decât închipuirea 
din cântecul poeților 
acompaniată 
de o frumusețe plină de magie 

în ea se pierde orice privitor, 
crezând că acolo, 
unde orizontul își lipește obrazul 
de obrazul ei, 
este locul în care soarele 
se joacă de-a v-ați-ascunselea

are finețea ei atunci când liniștea o poartă 
în pântece 
și este de-o sinceritate ademenitoare 
ea nu te îmbrățișează cu umbre și mucegai, 
te alintă pisicește până când 
și-aduce aminte 
cât este flămândă 

este lipsită de pudoare, 
se poartă dezbrăcată 
se iubește cu cerul 
atunci când norii se ploaie 
și își scutură pletele unduitoare 
prin vântul care 
o răscolește-n rafale