aripi de gând

Compun aceste ultime bătăi de aripi,
dar nu sunt fluture, nici pasăre, nici înger.
Sunt doar un gând care apare de nicăieri ori
poate de pretutindeni; 
oricum, nu-i configurat în șiruri de zero și unu.

Eu mai bat din aripi, 

căci numai eu îmi știu povestea și, 

oricât ai încerca să pui lutul pe roată,
să-i dai chip,
fără suflarea olarului,
fără mângâierea privirilor,
va rămâne mort, fără zbor,
ca un călător pierdut printre valuri de vise
în care nu-și va găsi propria realitate nicicând.

Compun aceste ultime bătăi de inimă pentru că eu
am inimă și pentru că, de va fi golită de sânge, o voi
umple cu lacrimi, iar dacă vor seca lacrimile,
în mine vor clocoti izvoarele până la ultima
zvâcnire, care va rămâne semn
al trecerii mele prin lumea de dinainte și de după mine.

ultima moarte - decupaje

cei care-au ațipit pe lespezi visează-n 

doi ori poate chiar mai mult dar

împreună să mai fie măcar 

o clipă s-ar dărui și nu 

doar atât ar putea primi cel care

plânge și-n somn când pâlpâie 

lumina îmbracă chipurile și le 

desparte o lume de alta dar 

nu uita că de sub piatra rece 

au plecat printre stele își poartă

zborul sufletelor nu-i bătaie de 

aripi cresc pe îngeri până nu-i

uitarea este ultima moarte de care 

se teme și îngerul alb 

se teme și îngerul negru 

dragoste fără chip

se leagă apele de lut și-apoi, 
ca după o dragoste de-o noapte, 
acestea se înalță la cer

lutul, fără chip, 
rămâne s-aștepte ploaia următoarelor topiri

nu-i rană de la soare 
adâncul ce-a rămas ciobit, ci-i setea; 
este dorul de-ale picăturilor prelinse mângâieri 
care-au uitat de bucata împietrită 
din lăuntrul căreia 
se-aud scâncete 
până-n târziu

adiere

cumva, cred că m-am blocat 
în aerul pe care l-am tras, adânc, în piept, 
în dimineața aceea când, 
într-o numărătoare inversă, 
au început să cadă frunzele 
- așternut de mângâiere 
pentru aleanul din trupul căzut la pământ 

în mine am căutat chipul 
după chipul și asemănarea Lui 
așa cum am fost învățat, 
dar am găsit doar un gol în alt gol... 
într-un spațiu strâmt 
care părea resemnat 
în globul lipsit de aer, 
sufocant

dincolo nu-i altă dimineață, mi-am zis. 
nu-i mai departe de o nouă respirație 
și-o regăsire a celui pierdut de marginea umbrei 
care a prins formele toate, 
dar n-a învățat ce este atingerea, 
nici zborul lin într-o adiere de vânt

nimic nu e - decupaje

piatra în sine nu poartă 
nisipul bob cu bob lăsat e 
în vânt povestea se pierde
sub frunze și praful dorește 
să fie stăpânul drumului 
nerătăcit doar cel prins
de ape se leagă tot 
începutul n-a fost setea
răbdată e liniștea stâncii
bătrâne sunt ploile uitate
în nori se nasc și mor 
fulgere se-aruncă demente
în piatră sfărâmată se naște
un bob și un altul și duse-s
în vânt nu-i praful 
e miezul de piatră

vreascuri

ard în tine mocnit 
stropite cu ape sărate nu prind vâlvătaie 
te bucuri că îți rămâne și ție oxigen 
dar în fumul negru și des te sufoci 

așchii se rup din tine și întrețin focul 
simți mirosul de suferință tăcută
trosnetele sunt înghițite 
de cenușa care îți rămâne în urmă

te vor spăla ploile 
atunci când vei renunța să te mai ții în brațe 
prin ruptele ape te vei strecura 
în pântecul în care vei învăța să mori

te-acoperi cu placenta care 
ți-a fost și prima și ultima mângâiere 
să-ți fie pansament arselor răni 
din ultima bucată de lemn nu ceri o cruce 

te rogi să fie pusă pe foc

polenizare

poți prinde fructul și-l poți gusta 
acesta mai poartă floarea în sine

să ai totul nu înseamnă totul 
dacă mereu vei putea atinge doar un punct 
precum și dacă ești pretutindeni 
nu presupune că ai totul 
ceea ce nu are nevoie de spațiu 
nu vei putea avea 
așa va fi să fie 
te vei mulțumi cu ceea ce ai 
și vei alege dacă vei folosi 
ceea ce poate cuprinde întreaga materie 
doar că 
toate răspunsurile nu sunt 
dacă n-au fost puse toate întrebările 
și când vei crede că ai pus toate întrebările 
te vei mulțumi să fii tu cel folosit

dilemă

tu, soare, care ne privești de la zenit, 
tu, cel care știi cine ești și de ce strălucești, 
să-mi spui: eu, un crepuscul, sunt amurg ori răsărit?
dar amurgul, este lumina muribundă 
sau întunericul care se naște?
dar răsăritul, este întunericul muribund 
sau o lumină care se naște?

ești prima și ultima mea mângâiere!
amurgul mi-e privirea peste care 
se așterne noaptea ca o pleoapă obosită, 
iar răsăritul mi-e privirea care-mi păstrează în ea visul, 
atunci când mătasea nopții plutește departe, 
printre stele

viespar

cum ar fi cuibul acela de viespi de care te temi 
doar pentru că ai auzit că trebuie să te ferești
dar mai ales dacă ai simțit veninul 
cum mușcă fierbinte din tine

poți să fugi sau poți să îngheți 
dar poți să primești să respecți
căci respectul nu-i neapărat despre ceea ce simți

privești și admiri și ești primit
nimeni nu își risipește veninul atunci când este îmbrățișat

și ei vor să fie ca tine 
dar le-a pătruns sângele otrăvit până în minte 
acolo a prins cheag din pulpa copacului crescut în om
fiecare gând pierdut cu fălcile sale a tot rupt 
și-a rupt și-a mai rupt 
până când cheagul cuib s-a făcut

dualism - decupaje

urmez linia ce curge
pe hârtie o lacrimă întinsă
pe colț de peniță albastrul
se zbate sensul cuvântului
fără formă nici gândul 
nu zboară alături de visul care
tremură și pleoapa sub strop
de lumină se-agață pasărea
spre cer își caută cuibul 
ascuns stă și apusul pe care
îl caut mereu pe locul 
amurgului nu-i este sete
de întuneric se prinde înșelător
ultima rază se-ascunde 
în spatele tău te privește 
pe furiș apare deghizată-n 
răsărit stropit cu rouă este
semnul pe care-l urmez 
pe linia ce curge pe hârtie 
o lacrimă întinsă între 
cele două bucăți de mine
împreună mă fac imperfect

leac

dacă vezi un înger rănit, 
nu alerga mai repede decât poate el să zboare, 
poate fi chiar îngerul tău

ploaia care cade peste tine, 
rece și aspră, 
de parcă ar vrea să te muște cu stropi de sticlă, 
tu primește-o ca pe o pană de înger, 
speriată, 
care își caută trupul 

lasă-te gustat, pe îndelete, 
picăturilor ce-alunecă pe tine 
primindu-ți căldura pe care le-o dăruiești; 
vor zâmbi când le vei ține la piept 
și din cântecul inimii tale vor învăța să te mângâie, 
atunci rana îngerului se va tămădui

cea mai lungă noapte

să inventăm un altfel de calendar
în care însemnat va rămâne 
că a fost seară și dimineață n-a fost să mai fie
să ne conturăm desenând pe întuneric
tu pe pielea mea
eu pe a ta 
propria facere a lumii în starea dintâi 
unde să ne pierdem urma
dar să rămână povestea 
dinaintea primului răsărit de soare 
ca după o dragoste trăită într-o noapte polară

baba oarba

te-ai ghemuit să poți prinde mângâierea toată 

tăcerea își face loc între două expirații 
invadând partea din tine care doar mai șoptea 
acum taci și știi 
strigătele există oricum
cele care nu se mai aud 
sunt doar un cumul de gânduri nerostite 

uneori stai pe o turlă
îți pare că acolo ești deasupra
să te privească de sus n-au cum 
îți lași picioarele s-atârne peste margine 
și mijești
pui talpa peste toți cei care mișună 
precum Gulliver 
doar că nu poți prinde în fantezie 
și corbul care croncăne ironic 

între tine și orizont tăcerea ta 
și pofta lui să-ți ciugulească ochii

haina pe care o porți este țesută dintr-un singur fir 
și ghemul se deșiră și este tot mai mic 
sub ea te afli gol departe de văzul lumii 
doar uneori câte o căpușă se strecoară 
de sângele-ți pietros se leapădă repede 
pe locul mușcat crește o floare singuratică 
în fiecare loc alta 

te întrebi dacă din firul rămas 
poți să faci un mic ocol 
unii îi spun amânare tu îi spui aventură

acord existențial

este ceea ce este ți-ai zis apoi nu ai mai întrebat 
doar ai umblat pe jos atingând uneori câte o floare care
prinsă de vânt s-a preschimbat în fluture 
l-ai lăsat să ți se așeze pe genunchi 
atunci când te-ai oprit lângă izvor 
dar apa l-a luat și-a devenit pește 
știi despre asta pentru c-ai stat alături de el 
între valuri 
ferindu-te de ploi 
ți s-a așezat pe umăr până spre amiază 
când soarele a sorbit toată apa 
și peștele a prins chip de pasăre fără nume 
una care semăna cu aceea cu aripile legate de nori 
și de tine 
altfel nu ai fi învățat să zbori

peste toate o furtună 
un fluture a dezlipit dintr-un solz de pește
și oasele unei păsări au fost umplute cu ape
peste tine s-au scuturat florile toate
sub povara petalelor ai fost prins 
de-o rădăcină

eclozare

pe același loc puiul 
să prinzi coaja oului sfărâmat este 
cel mult o metaforă
hartă nu-i pentru drumul spre înapoi

peste nevăzut așterni toată zbaterea 
să-i poți da un sens le numești Nimic
chiar dacă mereu au fost două
și împreună au săvârșit devenirea

ai fost învățat să pui vieții capăt în moarte
dar moartea șoptește înainte să fii
doar că ai ales să vezi sublimul în ceva
când toate-s născute din sublim

dacă n-ai fi adunat întreaga tăcere
Nimic este tot ce ai fi avut de spus

vis ruginit

galbenă lumină într-o casă cu inimă roșie 
așa îmi par privindu-le din poartă 
prin întunericul lipit de geam 
din perete cuiul lipsește

simt cum o lume se eliberează de alta 
cum se prind chipurile lor pe icoane 
aș fi vrut să le am alături mereu
drum lung le-am purtat dorul

galbena lumină devine-o pâlpâire
prin geamul tot mai mic 
întunericul pătrunde
până în colțul în care
ghemuită 
inima zvâcnește și devine
din ce în ce mai cenușie 

poarta se îndepărtează
deasupra coboară nori
peste toate vântul adie 

dimineață-i iar 
înainte să se ruginească visul 
văd cum
peste streașină văl de ape 
atârnă
aerul se răstoarnă amețit în 
aroma liliacului înflorit
o gutuie bătrână urează
bun venit
rândunicile-s două

simbioză

copil fiind creșteam în mine un bătrân
mă învăța să gust tăcerea și răbdarea
un schimb 
eu tot mai mic el tot mai mare 
eu tot mai mare el tot mai mic
ne învârteam ținându-ne de mâini
eu trei pași înainte 
el mai șontâc

azi încă ne ținem de mână 
el stă pe loc 
eu tot mai șontâc 
dau ocol în jurul lui
să-i ascult povestea despre cum poartă în sine
copilul acela din care a crescut 
și-mi spune
că moartea nu este unică în spectrul ei imaterial
nu-i doar o dezintegrare 
și nu e doar o emoție
nu are dinți de fluture
moartea revine în moarte iar și iar 
atunci când uitarea
se leapădă de solzi până când
inima dezvelită dă sevă unei flori
sau unui lemn ce n-are să mai prindă muguri 
și fără de ram
sub formă de cruce

himeră

ceea ce vezi este o lume 
dar să vezi este o alegere
nu te încrede în detectorul de minciuni
doar îți indică cum vibrează minciuna
pe când adevărul 
dacă nu-i decât o foaie albă este 
cel mult o linie dreaptă 
și este mut 
rămâne să-l afli
alegerea ta tremură și ea 
sub îndoiala întâmplării de a fi 
de-ar fi fost 
ori de va fi 
pasul următor te va duce în locul în care nu te afli și 
după ce-ai pășit 
este important să înțelegi
cum ești cine ești și că ești 
singur 
ca un punct mut pe o linie dreaptă 
înconjurat de un alb imens care freamătă

primeneală - decupaje

ți-ai ascuns copilăria în grădină
lângă prun din miezul lumii 
înțelegeai minunea din gust dăruit
nu știai că și prunii mor 
așa ai aflat cât de amar este fructul 
din om dulce n-a mai rămas 
nicio buturugă nu-i lăstarul
a putrezit în ea de la ploi 
atât de multe zăpezi până în 
sâmbure în adânc s-a uscat 

le vei găsi pe toate câte au fost
oare le vei găsi?

îți cauți copilăria dar nu-i 
uitată lângă prunul ce-a fost
în fundul grădinii lumea ta
a rămas pe loc în jocul 
petalelor le place în zbor 
de fluturi s-au prins și visele
trăiesc doar o noapte și
se pierd în razele de soare 
prins pe obrazul tău te mângâie
delicat pășești cu pas de aripă
acoperită cu praf magic de înalt
către nori se înalță dorința de 
a fi mereu și mereu copilul
din tine nu va muri și știi
a rămas copil bătrânul

ecouri

obișnuiam să mă gândesc la tine 
când stelele umpleau cerul
ai văzut 
perdeaua aceea unde 
aștrii par nuntași în haine sclipitoare
și printre ei alergă din când în când copiii 
să-și stingă pofta de joacă

ieșeam din curte după ce toate erau rânduite 
și toți ai casei luaserăm masa
așa cum era datina 
împreună 

pe uliță trăgeam aer în piept 
încă se mai simțea mirosul florilor de salcâm 
pășeam fără grabă către măgura de la marginea satului 
era fântâna aia de la crucea drumurilor 
o știi 
acolo îmi plăcea să privesc cerul 
mă rezemam de piatra rece 
și-ascultam bucuria picăturilor 
care cădeau din ciutură 
când regăseau apele

uneori îmi părea că te aud 
șoptindu-mi
din adâncul fântânii 
mă ridicam repede 
priveam în ea ca și când 
te-aș fi putut vedea 
chiar credeam asta 
dar oricât m-aș fi grăbit 
tu dispăreai 
înainte să apuc să te văd 
Stai! 
și izvoarele îmi răspundeau 
stai, stai, stai...