procesul transformărilor în esența materiei așa cum este percepută astăzi, indiferent că ne referim la un lemn care putrezește, ori la un om care îmbătrânește, ne face să credem că timpul există 

cred că ceea ce este relativ nu poate fi calificat ca dovedit și nerăbdarea omului a dus la asumarea unor adevăruri, mai mereu combătute

cel mai probabil, limitele cunoașterii* ne absolvă de veșnica confuzie, dar ne oferă dreptul de a căuta

în această fază în care mă aflu, cred că sunt dimensiuni pe care omul doar le presupune și, până când nu le va recunoaște așa cum a cunoscut spațiul, materia, energia, forța, lumina etc., nu va fi altceva decât un călător pe drumul către origini

* cunoașterea fiind în sine supusă proceselor transformărilor, fiind de multe ori doar un rezultat alterat

poetul? cel mai mic din tagma înțelepților.

căpăstrul

ca pe o extensie a gândurilor

undeva, te-a priponit în suferința propriei suferințe

nici nu știi de ce  

și, nici măcar nu înțelegi de ce crezi că priponul ăla, adânc, adânc înfipt, îl poate scoate din pâmânt, ceva sau, altcineva

simți cum,din când în când, doar te îndepărtezi de punctul tău de sprijin, cât ține lațul, lăsând iluzia să se strecoare prin zdrențele din trup, în suflet

știi că este doar iluzia unei fericiri, care îți ține de foame cât o pungă de mălai ambalat, dar ție nu-ți mai este foame demult și te mulțumești cu atât. nu din resemnare. nu. o faci pentru că îți iubești suferința. ea poartă în adn-ul său, toate trăirile alea, adevărate, trăite până la sublimul neobservat al unei existențe dăruite ție, de un destin generos. nu-i nici măcar o dependență.nu. e acel gest de onoare pe care îl faci în fața funiei care, de multe ori, te-a lăsat să trăiești. știi că de acest legământ te vei dezlega doar cànd amintirile vor deveni, mai întâi vise, apoi doar o lacrimă și la final, un punct, alt punct de sprijin, în eternitate uitărilor

ca pe o extensie a gândurilor
undeva, 
te-a priponit în suferința propriei suferințe.
nici măcar nu înțelegi 
de ce crezi că priponul ăla, 
adânc, adânc înfipt, 
îl poate scoate din pâmânt, 
ceva sau 
altcineva.

simți cum, 
din când în când, 
doar te îndepărtezi de punctul tău de sprijin, 
cât ține lațul, 
lăsând iluzia să se strecoare 
prin zdrențele din trup, 
în suflet.

știi că este doar iluzia unei fericiri, 
care îți ține de foame 
cât o pungă de mălai ambalat, 
dar ție nu-ți mai este foame demult 
și te mulțumești cu atât. 
nu din resemnare. 
nu. 
o faci pentru că îți iubești suferința. 
ea poartă în fibrele sale 
toate trăirile alea, 
adevărate, 
trăite până la sublimul neobservat 
al unei existențe dăruite ție 
de un destin 
pe atunci
generos. 
nu-i nici măcar o dependență. 
nu. 
e acel gest de onoare 
pe care îl faci în fața funiei care, 
de multe ori, 
te-a lăsat să guști aroma dulce
a vieții.
știi că de acest legământ 
te vei dezlega doar cànd 
amintirile vor deveni, 
mai întâi vise, 
apoi doar o lacrimă 
și la final, 
un punct, 
alt punct de sprijin, 
în eternitate uitărilor.

una

nu-s arhivar de vise.

vă pot spune doar povestea mea

și despre nevindecarea ce a urmat.

era într-un noiembrie uitat 

între o toamnă îndrăgostită de frunzele

ce dansau alături de vânt

și o iarnă rătăcită;

pe seară,

cu nori cenușii, ce te-apăsau pe umeri

și care, 

se scuturau, printre felinare, de 

aripi înghețate de libelule.

ea îmi vorbea,

ea îmi zâmbea…

eu rătăceam într-o luptă în care

mă transformasem în omul dragon

(aritmetic, se poate)

și, în jurul meu, cădeau

arse, 

libelulele toate.

poate că doar mi s-a părut,

dar cineva mi-a poruncit:

- sărut-o!

atunci au pătruns în mine blestemele

libelulelor ucise și,

peste noi, aripile lor,

topite.

despre ce a mai fost, 

nu vă spun,

nu-i povestea de azi.

doar vă spun că eu

și blestemele care m-au pătruns,

am trăit în simbioză;

eu eram bolnavul care își dorea

nevindecarea.

până când,

un alt soi de libelule au sosit pe lume.

a venit una, cu aripi de smoală

și mi-a luat blestemele 

cuibărite, adânc, în mine.

- dați-mi-le înapoi! am strigat. 

luptând, cât am luptat.

rânjeau, zburând prin noapte

și îmi lăsau ecoul drept sentință:

- dacă o lași să moară,

alta ca ea nu mai vine,

nu-i ereditară.

umbra- copilăriei

umbra mea este un ecou. dacă o ascult îmi spune, șoptit, cuvinte din golul în care îmi stau ascunse gândurile

umbra mea are inimă. dacă o mângâi tremură, ca un fir de sânge care îmi resuscitează ființa pietrificată 

umbra mea nu are umbra sa

între ploi,

se ascunde în umbra din mine

se leapădă de sine, se lasă sorbită în trupul ud, până la cântecul celor trei curcubee, până când felinarele se aprind sub stele, până când, crăiasa nopții hipnotizează maree

este o umbră speriată, pe care am găsit-o părăsită, uitată, de prin vremea când lumea dormea sub cenușă

într-o noapte, când toate umbrele dormeau, mi-a povestit că a fost o vreme în care se furișa printre uluci, în livada cu meri înfloriți, era o umbră mică pe atunci, și se juca cu petale și cu o rază de soare, pistruiată

umbra mea este un ecou. 
dacă o ascult îmi spune, 
șoptit, 
cuvinte din golul în care 
îmi stau ascunse gândurile.

umbra mea are inimă. 
dacă o mângâi tremură, 
ca un fir de sânge 
care îmi resuscitează 
ființa pietrificată.

umbra mea nu are umbra sa.

între ploi,
se ascunde în umbra din mine.
se leapădă de sine, 
se lasă sorbită 
în trupul ud, 
până la cântecul 
a trei curcubee, 
până când felinarele 
se aprind sub stele, 
până când, 
crăiasa nopții 
hipnotizează maree.

este o umbră speriată, 
pe care am găsit-o părăsită, 
uitată, 
de prin vremea 
când lumea dormea sub cenușă.

într-o noapte, 
când toate umbrele dormeau, 
mi-a povestit 
că a fost o vreme în care 
se furișa printre uluci, 
în livada cu meri înfloriți. 
era o umbră mică pe atunci, 

timidă, ușor speriată

se juca cu petale 
și cu o rază de soare, 
pistruiată.

prea nou pentru un reproș atât de mic

 - astăzi, la dezbaterea liberă, vi s-a reproșat că sunteți vechi, că gândiți ca în urmă cu 100 de ani. nu v-a deranjat?

- m- a deranjat. m-a deranjat că sunt atât de nou, că nu gândesc ca în urmă 2000 de ani. 

- ce ar trebui să înțeleg?

- că acum suntem într-o eră proscrisă. undeva am pierdut simplitatea și n-am folosit darul primit odată cu mântuirea. extincția nu trebuie privită doar în sens material, ci și spiritual. omul, unica ființă între specii, nu poate exista guvernat de instincte; poartă în el firul frumoaselor nebunii.

- ce ar fi de făcut?

- pot spune doar ce fac. primesc fiecare zi cu speranța că în conștiința mea se va regăsi limpedele cu care am pornit la drum. nimeni nu se naște cu suferința în sine și nici cu fericirea. ne naștem cu o neutralitate pură. apoi ne umplem de alegeri. cât nu-i prea târziu, cauți să te limpezești. 

- asta nu înseamnă că refuzăm progresul?

- tinere, progresul trebuie privit prin gaura cheii. dacă dai buluc, poți fi cel mult o victimă; ori n-ai deslușit întregul, ori te va copleși. orice drum către cunoaștere, îl faci pas cu pas, altfel, vei învăța din greșeli. ai vreme pentru așa ceva?

- au ezitat înaintașii noștrii?

- cei înțelepți, da. cunoașterea nu se expune ca o licoare magică într-un târg. dar nici nu este ferecată sub lacăte. de la romantism, la șarlatanie și până la victima în sine, nu sunt mulți pași. harul, există. cei care îl au vor afla, mai devreme, mai târziu…

- astăzi, mai avem înțelepți?

- fiecare om este un potențial înțelept. s-a născut purtând în sine harul. gloata este tot ceea ce-l separă de drumul către viață. omul mimetic nu este creația universului. de ce ar risipi o creație atâta energie?

- de ce nu intervine?

- intervine. între “pe cale”și “pe cale de dispariție” nu-i jocul destinului, este chiar destinul. nu gândim cu sufletul și nu ne rugăm cu mintea. suntem și una, și alta, ba chiar mai mult.

* mântuirea în sens larg, nu doar religios. planul extincției fizice, dar și spirituale.

loialitate

se împiedică lumina de umărul tău și pare că se sperie și adoarme visându-se sărut

am talent de hoțoman și-i fur locul, o mut

e de ajuns doar să tresari, umărul se dezbracă și de mine, paznic nedormit, și de lumina ce-am împins-o mai la vale, pe braț

se rătăcește o adiere prin părul tău, labirint în tărâmul aromelor lăsate mărturie de zeii nu știu cui, și mimează o luptă cu sinele-i mătăsos, dar eu știu să port la mine trucurile toate și mi-e de ajuns o mângâiere de-alint, o găsesc și-i dau drumul, pe vânt.

mă strecor, uneori, în spațiul dintre respirațiile tale, cât să șterg urmele vreunui vis, intrus în liniștea-ți adormită și ea

se împiedică lumina de umărul tău 
și pare că se sperie, 
adoarme 
visându-se sărut

am talent de hoțoman 
îi fur locul, 
o mut

e de ajuns doar să tresari, 
umărul se dezbracă 
de mine, paznic nedormit, 
și de lumina ce-am împins-o 
mai la vale, pe braț

se rătăcește o adiere prin părul tău, 
labirint în tărâmul aromelor 
lăsate mărturie de zeii nu știu cui. 
mimează o luptă cu sinele-i mătăsos, 
dar eu știu să port la mine 
trucurile toate, 
îmi este de ajuns o mângâiere de-alint, 
o găsesc și-i dau drumul, pe vânt.

mă strecor, uneori, 
în spațiul dintre respirațiile tale, 
cât să șterg urmele vreunui vis, 
intrus în liniștea-ți 
adormită și ea

vals în trei

departe de noi, tăcerea ne ține aproape

ca o îmbrățișare fără mâini, ca un sărut fără buze

știi cum? ca sensul cuvintelor nespuse pentru că n-au loc de privirea aia care spune cât să înțeleagă și veșnicia:- mai rămâi…

pentru că în lipsă de foame nici pământul nu are gust și nici toate liniile puse pe noi nu ar putea articula mai bine adevărul iubirii noastre 

d’aia când umblăm dezbrăcați și aerul dintre noi stă în pielea goală, ca să nu se piardă vreo celulă dincolo de orizontul întoarcerii, ca să danseze și el, cu noi

și noaptea-i indecent de frumoasă

departe de noi, 
tăcerea ne ține aproape,
ca o îmbrățișare fără mâini, 
ca un sărut fără buze.

știi cum? 
ca sensul cuvintelor nespuse;
pentru că n-au loc 
de privirea aia care spune 
cât să înțeleagă și veșnicia:
- mai rămâi…

pentru că în lipsă de foame 
nici pământul nu are gust 
și nici toate liniile puse pe noi 
nu ar putea articula mai bine 
adevărul iubirii noastre.

d’aia, când umblăm dezbrăcați, 
și aerul dintre noi stă în pielea goală, 
ca să nu se piardă vreo celulă 
dincolo de orizontul întoarcerii, 
ca să danseze și el,
cu noi.

și noaptea…
e indecent de frumoasă.

înfățișarea nătângă a eului din colivie

am văzut un eu cu pene largi, colorate strident care, a ratat ușa coliviei la decolare

în clipa oferită să plece către un tărâm aflat în afara zăbrelelor, a ales să țopăie nătâng și, să se scarpine pe cap, cred că îl mânca un gând

o muscă, privindu-l, a râs. asta-i mai lipsea eului nătâng. ofensat, a trântit ușa coliviei și-a întors spatele, supărat.

în oglinda din perete se vedea a sa “pereche”. tot uitându-se la ea, la bufnit râsul, mai apoi doar i-a zâmbit/ stă acum pe pat gândind: eu sunt eul fericit.

am văzut un eu 
cu pene largi, 
colorate strident 
care,
a ratat ușa coliviei 
la decolare.

în clipa oferită să plece 
către un tărâm 
aflat în afara zăbrelelor, 
a ales să țopăie nătâng 
și să se scarpine pe cap;
cred că îl mânca un gând.

o muscă, privindu-l, a râs. 
asta-i mai lipsea eului nătâng. 
ofensat, 
a trântit ușa coliviei
și a întors spatele, 
supărat.

în oglinda din perete 
se vedea a sa “pereche”. 
tot uitându-se la ea, 
la bufnit râsul, 
mai apoi doar i-a zâmbit. 

stă acum pe pat, gândind: 
- eu sunt eul fericit.

cu jumătate de bilet în buzunar

nu sunt cascadorul, nici actorul, nici măcar un toc de cerneală, vreo recuzită, nu am filmul mut în buzunar, nu am eleganța vântului rătăcit, nu sunt fântâna din care zboară armatele de corbi, să-nfrunte furtuni; mie poți să-mi pui în cafea sticlă, nu zahăr. și pot să-i simt aroma ca și când aș fi un matelot uitat în cală, alături de șobolani, căpătând dependențe. dar, nici măcar asta nu sunt.

sunt spectatorul fără bilet, prins într-o buclă a propriei obsesii; mă ascund după draperii să vă filmul acesta, iar și iar. ca și când ar fi o dublă regizată până la epuizarea tuturor actorilor lumești. și nici măcar nu urmăresc tot filmul, doar aștept și aștept, tremur și aștept scena aia… știi tu, când îți treci mâna prin păr, îți răcorești ceafa și privești către orizont, pozându-i, apoi te întorci și mă privești. aceea e clipa care răstoarnă toate teoriile, clipa în care aș putea demonstra că întunericul e lumină și lumina e grea. și încă ceva: îndrăgostitul poate trăi fără să respire.

nu sunt cascadorul, nici actorul, 
nici măcar un toc de cerneală, 
vreo recuzită. 
nu am filmul mut în buzunar, 
nu am eleganța vântului rătăcit, 
nu sunt fântâna din care zboară armatele de corbi, 
să-nfrunte furtuni.
mie poți să-mi pui în cafea sticlă, 
nu zahăr. 
și pot să-i simt aroma 
ca și când aș fi un matelot uitat în cală, 
alături de șobolani, 
căpătând dependențe. 
dar, nici măcar asta 
nu sunt.

sunt spectatorul fără bilet, 
prins într-o buclă a propriei obsesii; 
mă ascund după cortină
să văd filmul acesta, iar și iar. 
ca și când ar fi o dublă 
regizată până la epuizarea tuturor actorilor lumești. 
și nici măcar nu urmăresc tot filmul, 
doar aștept și aștept, 
tremur și aștept scena aia… 
știi tu, 
când îți treci mâna prin păr, 
îți răcorești ceafa 
și privești către orizont, 
pozându-i. 
apoi, te întorci 
și mă privești. 
aceea e clipa 
care răstoarnă toate teoriile, 
clipa în care 
aș putea demonstra 
că întunericul e lumină, 
lumina e grea 
și că îndrăgostitul 
poate trăi fără să respire.

ceasul

a fost un cutremur, nu mare, dar cât să cadă ceasul prins pe perete/ nu s-a spart/ s-a dezlegat în fluturi/ îmi vine câte unul la fereastră și-mi spune la câtâ-i vremea

a fost un cutremur, 
nu mare…
cât să cadă ceasul 
prins pe perete.
nu s-a spart, 
s-a dezlegat în fluturi.
vine câte unul la fereastră 
și-mi spune 
la câtă-i vremea.

cel mai bun tată

am avut doi tați și o singură îmbrățișare

azi vă spun despre cel mai bun tată din lume

am avut cel mai bun tată din lume, atât de bun că mi-a dăruit o noapte din viața lui, o singură noapte, nu m-a copleșit cum fac alți tați cu grijă și iubire/ nu/ m-a ridicat de pe jos, în acea unică noapte/ râdea și, cu el, râdeau și visele din mine/ “ai căzut din pat, blegule. hai, sus!” m-a luat în brațe și m-a așezat în pat. a fost unica îmbrățișare, dar a ținut o viață. nu cred că a fost tată mai bun decât al meu. atât de bun că într-o seară mi-a făcut baie. mă spăla pe cap și mă zgâria cu unghiile și știam că o face intenționat, ca să intre în mine, să-mi arate cât de mult mă iubește. dacă nu mă spăla atunci nici n-aș fi știut că oamenii sunt spălați de tații lor. a fost cel mai bun tată din lume/ pe toate le-a făcut o singură dată. o singură dată m-a lovit cu palma peste față, iar eu, am păstrat urma palmei ca pe un tatuaj permanent- vreo cinci zile pe obraz, o viață în suflet. dacă nu aveam un tată atât de bun nici n-aș fi știut că poți purta în tine lacrima copilului, o viață. cel mai bun tată din lume al meu a fost! a fost atent. atât de atent că o dată a venit chiar și până la gară, să mă vadă plecând… și el a fost atât de bun că a plecat o singură dată. ce-ți poți dori de la un tată, altceva, decât o unică îmbrățișare, să te spele o singură dată, să te lovească o singură dată, să îți facă cu mâna o singură dată și să plece o singură dată? că d’aia avem pe lume un singur tată, pentru de câteva ori o singură dată. și-apoi, oricum, îl mai vezi din când, întâmplător, pe stradă. tu îl arăți cu degetul colegilor și spui “uite, acela e tatăl meu” și ești mândru. că ai cel mai bun tată din lume, o singură dată.

sunt cel mai norocos copil 
- am avut doi tați și o singură îmbrățișare.
azi vă spun despre cel mai bun tată din lume.



am avut cel mai bun tată din lume, 
atât de bun, 
că mi-a dăruit o noapte din viața lui, 
o singură dată. 
nu m-a copleșit, cum fac alți tați, 
cu grijă și iubire.
nu. 
m-a ridicat de pe jos, 
în acea unică noapte. 
râdea și, 
cu el, 
râdeau și visele din mine.
“ai căzut din pat, blegule. hai, sus!”
m-a luat în brațe și m-a așezat în pat; 
a fost singura îmbrățișare, 
dar a ținut o viață. 
nu cred că a fost tată mai bun decât al meu. 
atât de bun că, 
într-o seară, 
mi-a făcut baie. 
mă spăla pe cap 
și mă zgâria cu unghiile 
și știam că o face intenționat, 
ca să intre în mine, 
să-mi arate cât de mult mă iubește. 
dacă nu mă spăla atunci 
nici n-aș fi știut 
că oamenii sunt spălați de tații lor. 
a fost cel mai bun tată din lume, 
pe toate le-a făcut 
o singură dată. 
o singură dată m-a lovit, 
cu palma peste față, 
iar eu, 
am păstrat urma palmei 
ca pe un tatuaj permanent 
-vreo cinci zile pe obraz, 
o viață, în suflet. 
dacă nu aveam un tată atât de bun 
nici n-aș fi știut 
că poți purta în tine lacrima copilului, 
o viață. 
cel mai bun tată din lume al meu a fost! 
a fost atent. 
atât de atent că, 
o singură dată, 
a venit chiar și până la gară, 
să mă vadă plecând… 
și el a fost atât de bun 
că a plecat, o singură dată. 
ce-ți poți dori de la un tată, 
altceva, 
decât o singură îmbrățișare, 
să te spele o singură dată, 
să te lovească o singură dată, 
să îți facă cu mâna o singură dată 
și să plece o singură dată? 
că d’aia avem pe lume un singur tată, 
pentru 
de câteva ori 
o singură dată. 
și-apoi, 
oricum, 
îl mai vezi 
întâmplător, 
pe stradă. 
îl arăți cu degetul
colegilor 
și spui 
“uite, acela e cel mai bun tată din lume.”
și ești mândru
că ai avut 
cel mai bun tată din lume, 
o singură dată.

Clipa unicelulară

timpul

mult i-a trebuit să-și afle identitatea.
mai întâi a rătăcit, 
material, 
împiedicând zeilor aflarea adevărului; 
apoi s-a dezintegrat 
ca să fie pretutindeni, 
și, în final, s-a dematerializat 
să fie uitat, 
să fie lăsat în pace.

nu știe

să pună o întrebare de două ori 
și nu are ca miză 
să curgă la vale; 
se prinde pe ici, pe colo 
în joacă, 
se-alintă, 
așa, 
cât să se simtă sfidat, 
apoi moare.

e laș

înfruntă moartea batjocorind-o, 
eretic, 
și-a demonstrat sieși 
că teamă n-are pentru el, 
ci-i teamă să trăiască.

intrus

nu și-a uitat originea 
și d’aia, 
își arogă dreptul de a fi stăpân.

naiv

nu vede în juru-i 
continua dezintegrare, 
paradoxul
- fără el n-ar fi 
clipa următoare.

la început a fost privirea

unde-s apele dintre aceste maluri cârpite cu vână de plop fantomatic/ stoarse maluri, ronțăite de dinți găunoși- în loc de rouă, clocitoare/ s-au dus, s-au scurs, înapoi, în izvoare/ dincolo de prima șoaptă/ până la prima privire, până acolo, în prima lacrimă

s-au dus apele dintre aceste maluri 
cârpite 
cu vână de plop fantomatic;
stoarse maluri, 
ronțăite de dinți găunoși
- în loc de rouă, clocitoare. 
s-au dus, 
s-au scurs, 
înapoi, 
în izvoare;
dincolo de prima șoaptă,
până la prima privire, 
până acolo, 
în prima lacrimă.

Îți amintești?

Praful florilor de soc îți strălucea în păr, ne pătrundea, 

 acum, se scutură pe noi, și pare greu, și-i altceva…

 Doreau să ne iubească flori de salcâm și de cireș, iar eu, gelos, îți sărutam rana, unde te mușcase un măceș.

cum își doreau să ne iubească 
florile de salcâm și de cireș,
dar eu, gelos, îți sărutam și rana, 
de unde te mușcase un măceș;
cum, praful florilor de soc 
îți strălucea în păr, ne pătrundea
acum, se scutură de noi 
și pare greu
și-i… altceva.

 se prăvale, dar nu-i munte- biet bolovan!

(pe)trecere

corp lângă corp, lângă corp, cu atât de multă înstrăinare, cu atât de multe priviri aruncate spre cer, dar care se înfig cu lăcomie-n pământ, pe aceste nisipuri mișcătoare. nu sunt chipuri zâmbitoare, ci doar rânjete pe drumul lung către o casă cu porți de sticlă, închise; să bați nici nu-i rost, poți doar să te joci cu dulăii supraponderali- nu se mai sinchisesc să prindă vreo umbră

un drum lung, către un bal mascat, în chiar mijlocul urbei, într-un sens giratoriu unde s-au prins în horă primii și ultimii plătitori de cuvinte mute; doar la mijloc un cimpoier, cuprins de frenezia unui țambalist… în vioară se strâng rânjetele

mai pe margine, timid, stă unul cu un covrig în coadă.

de leac

- ce faci când nu mai poți?

- mai poți! mi-a răspuns obosit. avea o privire ca și când intersecția aia, între mine și el, nu era decât un rest al unor cuvinte nerostite. 

dacă nu ar fi trupurile și doar privirile atunci am putea rămâne în veșnicia brazdei, cu miros de mai vreau, de  crud-  te prinde așa într-un vârtej de bucurii, aproape că-ți vine să prinzi rădăcini; sau ca o potârniche țopâind pe o căpiță de fân proaspăt- ospățul ei iartă doar câteva buburuze, din pricina daltonismului.

când te doare trupul, te doare, și-ți cauți leac. durerea fără leac este durerea aia pe care o plângi altuia.

contopire

dacă ar fi să mă așez între două ziduri, sau între pulpele tale, aș alege să zidesc clipa dintre ele

ca și când aș alege între sărutul tău și ruleta rusească,m; să mor de n-aș apăsa pe trăgaci!

să îți mai spun un secret: îmi place atât de mult să mori în mine! e ca și când Dumnezeu mi-ar cere o mână de ajutor dar eu i-aș întinde un deget…

știu. îmi vei spune că e un plagiat. dar eu am răspunsul pregătit: de vină a fost primul orgasm lumesc, că d’aia au plecat zeii în lumea lor.

dacă ar fi să mă așez între două ziduri, 
sau între pulpele tale, 
aș alege să zidesc clipa dintre ele;
ca și când aș alege între sărutul tău 
și ruleta rusească
- să mor de n-aș apăsa pe trăgaci!

să îți mai spun un secret: 
- îmi place atât de mult să mori în mine! 
e ca și când Dumnezeu mi-ar cere o mână de ajutor, 
iar eu i-aș întinde un deget…
știu, 
îmi vei spune că e un plagiat. 
dar eu am răspunsul pregătit: 
- de vină a fost primul orgasm lumesc, 
că d’aia au plecat zeii în lumea lor.

cavalcadă

“O tempora, o mores!”

umbrele lumii 

își trimit astăzi la școală copiii,  

cu demoni în ghiozdane

poveștile nu mai sunt șoapte, 

sunt doar cârpe,

în  culori tridimensionale,

rupte din secolul orgiilor lumești.

pe drum nu-i loc de fanfare, 

nici de marșuri triumfale

doar de parade multiculturale.

viața, nu-i job cu detașare

povestea nespusă, rândurile nescrise în jurnal, dialogul purtat de tine în trupul chircit, apăsat de sevraj- clipele în care îți dorești să mori, dar numai până se termină chinul; astea-s poveștile, astea sunt poemele. să îți imaginezi foamea în timp ce ai în fața ta o masă îmbelșugată este ori demență, ori cinism. să scrii despre așa ceva, e și una și alta. mi-a spus un ins (eram la înmormântarea cuiva; știi cum e, te prinde nevoia să desparți sensul vieții în fire și firele-n patru) despre chinul peste care tocmai trecuse după o operație pe cord, după ce-i despicase toracele în doua, “m-au desfăcut ca pe porc”, spunea. uimitor e că nu inima l-a durut. nu. l-a durut întregul. “mă milogeam de asistente să-mi dea morfină- altfel mă arunc pe geam!, le ziceam” că îl dureau periferiile trupului, capilarele care se învățaseră cu huzureala… și-apoi a năvălit sângele în ele și de ciudă, astea mușcau din mușchi. că așa e omul- o primadonă, până se trage cortina. apoi ăia mici, prin culise, să-i schimbe scutecele. 

că, d’aia zice câte unul:- bă, babuinilor! și nici nu știe că babuinilor nu le spui pe nume, că d’aia îs babuini. dar îi vede și le dă grisine să-i fie pe plac. apoi, altul, care simte o scârbă acră, ca după ce a călcat în tulbure. dar își dă cu apă de colonia, și-n aritmetică îi rezultă doi la sută mai intens, așa că, stă în călcătoare. nu că ar avea ceva de spus, dar prinde bine damf-ul de intelectual într-o zonă periferică.

între timp, inima a bătut ca să-și respecte fișa postului, dar a învins globalizarea. au trecut guvizii la restructurări și au amputat un picior, apoi au extirpat un rinichi… rectul a fost pensionat din pricină că în codul de ocupații nici nu-și mai găsea denumirea pe listă, a fost înlocuit cu “anus contra naturii”, dar inima aia bate. am înțeles de ce mai bate inima aia când am trecut întâmplător, prin parc- ochii…

poemul nepoetului

îmi pun pe mine fluturi cu  aripi arse-n soare

să mi se pară că-s ființă-n devenire 

și sar, și sar, fără oprire 

să creadă lumea că sunt o zburătoare

să-mi fie leac de inimă cu normă

eu fur nectarul florilor de tei

la fiece secunda trei bătăi 

și una-n plus când stăm de vorbă

abdic în fiecare seară și adorm

alături, fluturii ce-ți joacă-n pântec

viers dulce se transformă-n cântec

iubirea noastră prinsă-i în cocon

doar dimineața vrea să ne ucidă

eternitatea, în zbor de crisalidă

originea omului singur

toate hrubrele, de prin munți săpate, au fost golite de poftele nebune, apoi uitate/ nici n-a mai fost de-atunci o altă zi în care firimituri să fi rămas de la vreun ospăț/ doar foame, foame peste tot

a fost un exemplu și-o mirare: dacă vom pune toate bibliotecile, toate, în ascunzătoare, ar fi să fie altfel de foame!?

lacătele au ruginit sub zăpezile erelor glaciare/ apoi, peste tot și toate, uitarea/ până când, o stea căzătoare, de un munte s-a izbit- au zburat peste lume cuvinte fără înțeles, despre care, povestea ne spune că și astăzi li se cercetează originea și sensul.

ceva adevăr e, nu-i doar legendă, s-au împotmolit la cuvântul “singurătate”, alături de care era o poză cu un copil; pe poză era scris “orfan”.

toate hrubrele, 
de prin munți săpate, 
au fost golite de poftele nebune, 
apoi uitate.
nici n-a mai fost de-atunci 
o altă zi în care 
firimituri să fi rămas 
de la vreun ospăț;
doar foame, foame peste tot.

a fost un exemplu și-o mirare: 
- dacă vom pune toate bibliotecile, 
toate, 
în ascunzătoare, 
ar fi să fie altfel 
de foame!?

lacătele au ruginit 
sub zăpezile erelor glaciare 
apoi, 
peste tot și toate, 
uitarea… 
până când, 
o stea căzătoare, 
de un munte s-a izbit
- au zburat peste lume cuvinte, 
fără înțeles, 
despre care, 
povestea ne spune că 
și astăzi li se cercetează originea 
și sensul.

ceva adevăr e, 
nu-i doar legendă, 
s-au împotmolit la cuvântul “singurătate”, 
alături de care 
era o poză cu un copil. 
pe poză era scris:
orfan.

autoportret

eu trăiesc pe îndelete,

ca mugurele de brad- verde încercare să fure din jocul fluturilor, înainte să fie pădure;

ca un cârlan care-și astâmpără setea în somn, visând ugerul mamei, înainte să fie stăpân.

- nu zbor, nu mă târâi, nu înot.

eu sunt omul cu două picioare, uneori nici nu pășesc

îmi dorm mersul și-l pătrund din genunchi, prin frunte, în călătorii adiacente, până uit de mine, într-o spirală.

de apă sunt,

și miez de foc s-a pus în mine,

să mă evapor nu pot, dar fierb,

pe îndelete.

facerea

treizecișitrei 

atâtea lumi au fost puse în chipul de lut, una pentru fiecare încercare./ n-au fost făcute din piatră, să fie greu de urnit/ nici din ceară, să fie ușor de topit./au fost făcute din os/ rupt din coasta stelarului/ și unse cu fibre din carne lepădată de cometele ce-au devenit ursitoare./ între ele au fost legate cu fir de lumină, să simtă una alteia durerile toate.

dacă una nu-i, celelalte dorm.

treizecișitrei, 
atâtea lumi au fost puse în chipul de lut 
- una pentru fiecare încercare. 
n-au fost făcute din piatră, 
să fie greu de urnit, 
nici din ceară, 
să fie ușor de topit. 
au fost făcute din os, 
rupt din coasta stelarului 
și unse cu fibre din carne 
lepădată de cometele ce-au devenit ursitoare. 
între ele au fost legate, 
cu fir de lumină, 
să simtă una alteia 
durerile toate.

dacă una nu-i, 
celelalte dorm.

relativă

dacă stau așa, privind pierdut, cu aspect de lămâi d’ăla de giveci, ca să par cu intelecul în formă și dacă mă și gândesc, îmi rezultă că între relativ și absolut nu-i decât absolutul neînțelegerii și relativul priceperilor; ăștia care au tot zis, dar nu ne-au dat și coordonatele să putem găsi locul ăla din care am pus în cârcă regretele, au vrut să fie și ei brutari de-o săptămână - da’ fără să știe cum dospește aluatul. și-au pus pe masă felii din universuri paralele apoi, între ele, în loc de rahat, un timp relativ. la ei săptămâna a început cu ultima zi, cică să o luăm înapoi. de acolo a plecat toată neînțelegerea- drumul înapoi nu se face pe jos, cu harta în mâini. drumul înapoi este locul în care te afli, gândind la ce a fost, privind înainte. că d’aia e timpul relativ, că-i al tău și faci ce vrei cu el în fiecare clipă și d’aia universurile-s paralele, că poți să mergi pe stradă și să vezi liliacul înflorit, sau nu. 

vampirul

mi-am luat cu chirie o mansardă să fiu mai aproape de zațul amurgului să-l privesc cum stă spânzurat de-o cumpănă, sus pe deal, la fântâna seacă. dacă nu-mi beau porția de leac, nu se trezesc nici corbii din plopii înțepeniți în așchiile bituminoase; stau în hipnozele umbrelor și-așteaptă să se scuture bruma, să prindă aroma pe care le-o ofer cu porția. îmi place să-i văd cum se zbat, spasmofilic,  înainte de zborul liniar, înainte să-i las să cigulească orizontul. pe cer se preling fire negre până când, din norii tulburi, curge întreagă noaptea- clopot de lemn, surd, acoperă orașul de plumb. 

eu nu las semne, nu adâncesc rănile, nu înghit vorbele somnambulilor. sunt doar un vampir, colecționar de petale de flori de regina nopții.

mi-am luat cu chirie o mansardă 
să fiu mai aproape de zațul amurgului 
să-l privesc cum stă spânzurat de-o cumpănă 
sus pe deal 
la fântâna seacă
dacă nu-mi beau porția de leac 
nu se trezesc nici corbii 
din plopii înțepeniți în așchiile bituminoase
stau în hipnozele umbrelor și-așteaptă 
să se scuture bruma 
să prindă aroma pe care le-o ofer cu porția
îmi place să-i văd cum se zbat
spasmofilic
înainte de zborul liniar
înainte să-i las să cigulească orizontul
pe cer se preling fire negre până când 
din norii tulburi
curge întreagă noaptea
- clopot de lemn 
surd 
acoperă orașul de plumb

eu nu las semne 
nu adâncesc rănile 
nu înghit vorbele somnambulilor 
sunt doar un vampir 
colecționar 
de petale de flori de regina nopții