artificial

ce-mi place la tine 
e că atunci când zic că nu-mi mai plac ochii tăi 
verzi și mari 
tu doar îmi ceri să-ți spun cum i-aș dori
- azi fără...
pui în locul lor o sticlă pe care îmi văd fața
și nici ochii mei nu-mi plac 
de aceea îi închid
- cântă-mi ceva...
și-mi cânți un cântec de leagăn 
o voce caldă trezește în mine un vis 
în care eu dorm și lumea toată 
adunată într-o mângâiere 
mă alintă 
mă uit pe furiș 
și văd cel mai frumos chip pe care l-am văzut vreodată 
- tu de ce nu ai chipul așa?
n-ai dorit asta, îmi spui

neancorat

apele-au secat 

dar încă mai porți ancora după tine

tot mai cauți adâncul de care să te proptești

acolo unde peștii de piatră nu se zbat sufocați

dacă ai cunoaște tainele abisului 

ți-ai lepăda solzii și lanțul ruginit 

să lași 

bătrâna corabie pe loc de odihnă

dacă s-ar opri vântul 

corbii adăpostiți în tine ți-ar arăta drumul

către larg 

dincolo de stânci 

mai departe de pustiu 

să afli izvoarele pe care le porți și tu 

ca fiecare 

cu tot ce au în ele 

de la începuturi

- mirarea dintâi și somnul de pe urmă

prima za din lanț 

și primul semn de rugină

puterea cuvântului

cuvântul poate fi 

un țăruș bătut în inima mortului 
tăcerea mută 
urletul lupilor la lună 

ars de un soare nocturn
o mătrăgună 
sădită în miezul strigoiului 
să prindă dragostea în ielele  
care au gustat din cupa vampirilor
corbul alb izgonit 
care-și caută perechea 
zburând deasupra pădurilor scheletice 
peste care 

doar iedera mai este verde
cuvântul poate fi 

ochiul blând al mielului 
care își privește călăul 
duhoarea bețivului 
și grohăiala mulțimilor
care așteaptă să bea sângele 
înainte ca acesta să potolească

setea ascunsă în țărână

cuvântul poate fi crud 
dar cruzimii să i se răspundă cu o mângâiere
poate fi dangăt de clopot și rugă 
dar în urmă să rămână doar jalea 
care scurmă în trupul căzut 
ca o larvă ce-și sapă sub brazdă 
așternut

cuvântul poate fi apă și vânt și pământ

vibrații cosmice

când mă vor atinge și pe mine vibrațiile cosmosului? 

se dau pe sub tejghea, sau cum !?

pe unde trec eu chiar și pietrele-s moi 
am vrut să-mi sparg capul 

să văd cum cad compilații nemacerate 
dar împrejur totul este precum aluatul 

am mușcat dintr-o piatră și-a fost bună
o păstrez pentru când mi-o fi foame

când voi păși în cosmosul acela 

despre care se spune că este primitor

și că în miezul lui e însăși creația?
e nevoie să plătesc vreun ghid, sau cum!?

am tot urcat 

dar am găsit doar ceruri casante
pe toate le-am spart

și stelele căzătoare pe care le-am prins în palme

s-au făcut cioburi
doar una-i în mine din vremuri trecute
pâlpâie șters
o păstrez pentru când voi fi rătăcit

jocul umbrelor

vino să stăm de vorbă
este necesar să ne cunoaștem
umbra se întinde către mine

dar nu ne atingem
nu putem să ne atingem
parcă am fi doi poli de același fel
poate că eu sunt o umbră

mă uit în spate 
agățată de mine mă urmează umbra mea
fac un pas 

face și ea
să scăpăm unul de altul nu-i chip
de parcă am fi doi poli diferiți
cred că nu sunt o umbră

un joc al umbrelor îmi pare 

și știu
e nevoie de trup ca să fie umbră 
și-n umbră nu-i loc pentru trup 
și-n trup nu pătrunde umbra

eu nu sunt o umbră 

nu sunt o umbră
eu nu prind umbra
nu mă pierd în umbră 

eu voi deveni o umbră

vino să ne cunoaștem 

este necesar

printre buzele-i reci îmi șoptește:

- doar când mori îți poți atinge umbra...

ars- decupaje

alături de trupul din cenușă
împietrită îți este visarea și 
arde ultima îmbrățișare încă
o ții minte cum se topea în tine
despărțirea nu-i o linie continuă sau 
un sunet surd prinde clipa în care
te simți sufocat atunci când mâna cade
inertă îți dorești să fie clipa 
dinainte de a fi tu mare și el un 
bătrân de-ar fi un cuvânt prins 
în eternitate te vei afla și tu 
pășind prin ea o vei afla ca fiind
lumea ta devine un loc al 
dorului să nu-i cauți vină căci el 
ești tu doar un alt trup 
din cenușă scoți tăciunele
timpului nu-i măsori lacrimile 
de piatră te legi în visul din urmă
pe care-l numești ultimul somn

ultima culoare

din cer nu mai plouă
acolo atârnă țurțuri roșii 
s-au evaporat rănile omenirii 
și au căptușit norii 
plini de custuri 
în ei se zbat celule care poartă 
cele din urmă bătăi de inimă
acompaniază fulgere purpurii

roșu 
ultima culoare ce-a mai rămas 
se prelinge peste o lume gri 
picătură cu picătură 
doar unde se mai zbate viața
se înfige ca un pumnal
de gheață

în mine e acasă

numai copilul din mine n-a uitat drumul către casă; tot el este cel care m-a ținut de mână atunci când am plâns. îmi aduc aminte c-am uitat o vreme lungă de el, dar el nu s-a arătat trist, și-a pus straie bătrânești și-a dormit visând la copilăria lui. 

viața în roz și albastru

ne-am dus în partea din spatele autobuzului, am stat în picioare, chiar dacă mai erau locuri pe scaune.

eu și tatăl ei unul lângă celălat.

ea a preferat să stea, tot în picioare, pe treapta din fața ușii.

- uite la ea, e dependentă. ea crede că eu nu știu. e în lumea ei.

mă uit la ea. e o fetiță frumoasă, de vreo 13-14 ani, părul lung, prins în coadă, de culoarea spicului de grâu copt. are pe umeri un ghiozdan și se ține de bară ca să își păstreze echilibrul stând cu brațul îndoit și cu obrazul lipit de aceasta. pare că privește pe geam dar, uitându-mă atent la ochii ei, de un verde-maroniu, observ că privirea-i este pierdută undeva înăuntrul său. o văd liniștită până când, deodată, ochii încep să i se miște cu repeziciune ca și când niște senzori ar căuta să depisteze ceva. imediat, cu mâna liberă începe să se caute prin buzunare. negăsind ceea ce caută, pe fața ei se poate observa, tot mai mult, disperarea. asta, până când bagă mâna în buzunarul de la piept. atunci fața i se relaxează. scoate ceea ce pare a fi o mărgea mică, de culoare roz. se uită la ea, iar ochii îi sclipesc. pare că zâmbește, dar buzele-i sunt inerte. pune mărgeaua la loc și, brusc, revine la golul din ea.

mă uit la tatăl ei. pe obraz îmi pare că are o mărgea albastră, topită.

o lume pierdută

la marginea lumii în dansuri nebune 
e dansatorul care-a uitat să suspine 
atunci când colții urbei au mușcat 
atârnă o muzică moartă 
a cărei vibrație s-a risipit 
precum valul lăsat în urmă de o furtună 
care-a încetat să mai mestece marea 
povestea lui e spusă 
de trecătorii ce-alunecă pe-alei 
e scrisă-n poeme 
cântată-n refrene 
și pare a fi o legendă 
dar toate s-au întâmplat doar o clipă în urmă 
cât a durat hora încinsă-n țărână 
și-un pic mai apoi 
până când vântul a adus primii picuri de ploaie 
și tălpile goale alunecau prin noroi

lumea în jur se extinde
se lățește și pierde-n fiece secundă 
o melodie un acord o notă muzicală 
iar sunetul primește rang de scârțâială 
doar locul dansatorului se comprimă 
și înghite cu lăcomie 
muzica 
iar ritmul dansului se întețește 
până le soarbe pe toate un punct 

ce este dansul 
ce este muzica 
ce este dragostea 
întreabă copilul

lepădat

te întorci în spațiul cald
acolo unde inimile bat la unison și blând
unde ești primit cu tot noroiul pe care îl porți pe tine
cu privirea-ți pierdută
cu respirația-ți grea...
știi că vei fi îngrijit, hrănit, mângâiat 
dar tu nu vrei să te desparți de cel pe care-l porți
în trupul tău amorf
nu cauți decât o poală unde să-ți așezi capul
să dormi visând locul în care ai rătăcit drumul
acolo, lângă fântâna cu apă otrăvită 
să-ți stăpânești pofta, să rabzi setea
să nu dai la schimb steaua pentru un sărut dăruit de buzele nopții
nu vrei decât o tăcere care să te atingă până în adânc
dincolo de hergheliile sălbatice ce-aleargă-n galop
izbind sub copite marginea hăului
unde-i ecoul pe care îl vrei îngropat

adăpost

cumva iarna a pătruns în pietre 
în ziduri și-n sobă focul nu-i 
lemnele-s cenușă demult 
au mai zburat câteva funingini 
ascunse prin fum 
departe de cărbunele ars
sperând la o viață mai bună 
dar vântul hapsânul 
le-a înghițit pe nemestecate 

cumva frigul nebunul 
ți-a fugărit visele 
ți-a îngropat sub scrum arderile 
nici mocnite nu mai sunt 
și îți tot spui la fiecare apus că 
în miez de vară 
o să căptușești zidurile cu mușchi adus din pădure 
din acela care poartă în el mirosul pământului curat 
și-al frunzelor adormite 
să îți râzi de gerul rătăcit în buza primăverii 
și să nu mai măsori limbile de foc 
uscate de la cât au răbdat setea de moarte

strop de dragoste

acesta-i glasul ploilor târzii 
ce-n ropot cad pe la fereastră 
la fel, pierdută printre fantezii
e și îmbrățișarea noastră 

sar stropii reci, se-aruncă peste noi 
nu-s foarte mulți, câțiva la număr 
mă prind și eu în jocul lor vioi 
și te sărut, furiș, pe umăr

tresari sfioasă și tăcută, 
eu mă ascund în umbra moale, 
privirea ta neprefăcută 
mă scoate din ascunzătoare 

e clipa în care mă topesc 
și gol și moale ca o umbră 
te- acopăr. ești trup dumnezeiesc, 
primul și-acela de pe urmă

pragul

desigur, pragul din ușa ta ești tu, 
iar tu ești casa lăsată în paragină 
în jurul căreia au înțelenit închipuiri 
despre cum ar fi fost să fie. 
poate, dacă nu veneau ploile, 
ar fi fost lucrul mai bine făcut 
și ar fi fost locuită. 
așa, au venit, au privit, au plecat. 
și știi cum este, 
o casă nelocuită se dărăpănează. 
și alea părăsite la fel. 
și mulți cred că ușa trebuie deschisă, 
din când în când, 
ca să intre aer. 
fără aer zidurile devin sfărâmicioase 
și mucegaiul e tot mai puternic. 
ăsta este motivul pentru care o ușă 
are nevoie de un prag solid, 
să-i fie sprijin. 

desigur, pragul din ușa ta ești tu. 
apăsat de un gol, pe care nu-l umple nimic, 
asculți gândurile nespuse ale pământului:
- tu poți, tu poți! 
un îndemn care te ajută să suporți talpa celui care te calcă. 
fiindcă, nu oricine intră într-o casă trece pragul! 
și pentru că, fără tine, n-ar fi nici ușa, 
iar o casă fără ușă 
nu-i altceva decât o piatră în devenire 
sub care va zace un mormânt neștiut.

desigur, ușa ta e deschisă! 
trebuie doar să treci pragul...

dialog în tăcere

când am încetat să ne vorbim? 
să fi fost atunci când vorbele noastre au rămas în gândire. 
eu nu puteam să-ți mai spun, 
nici gândul nu-mi pornea înspre vorbire, 
nici vorbirea nu urca să întâmpine gândurile. 
și era pe timp de vară, 
aerul ardea în jur, 
dar eu mă chinuiam înțepenit într-o minte înghețată 
și-am tăcut și tu tăceai. 
dacă aș fi putut vorbi te-aș fi întrebat:- de ce taci?


când am încetat să ne vorbim? 
să fi fost atunci când tremurul ne îndepărta aerul 
încât vorbele se sufocau în noi.
eu mă uitam în ochii tăi 
și îmi părea că și tu mă vezi. 
dar se însera, 
așa mi s-a părut că-i acel văl întunecat, de plumb 
și ochii mei n-au mai văzut. 
dar auzeam, te auzeam cum întrebai:- de ce taci? 
apoi mă apăsa un pic noaptea aceea care mă acoperea.

unde-ai rămas, pe unde ești?
te caut 
printre cioburi 
niciunul de tăcere.

unde ești?

unde ești?
fumul se scutură de sine dincolo 
de pervaz se lasă pierdut stropilor 
care-l mestecă rând pe rând 
în locul lui un fluture se refugiază 
mai mult se izbește decât se așează 
pe mâna ta își găsește adăpost călduros 
primești să rămâi nemișcat 
și privești cum aripile acompaniază 
fiecare pulsație care îți este oferită sau
pe care o dăruiești

unde ești?
în albume doar poze cu fețe zâmbitoare
poate acesta-i motivul pentru care din când în când
plângi 
să nu uiți cum arăți când lacrimi îți alunecă pe obraji
poate acesta-i motivul pentru care 
uneori cauți bucăți din cel care ai fost
pentru că n-ai știut să imortalizezi momentul acela 
când se rostogoleau fragmente de tine 
ai fi fost cel mai bun fotograf al chipurilor triste
dacă ai fi știut că suferințele au și ele chip 
fotogenic

unde ești?
printre rânduri te cauți în cel de atunci 
de pe vremea când se mai scriau scrisori pe care
le-ai însemnat cu fir umed să nu ți se piardă urma 
poate că acolo ți-a rămas numele 
sub pata aceea albastră 
lăsată pe o scrisoare pe care nu ai scris-o tu

tihnă

în grădină, merele, prunele, cireșele, perele, caisele, pruncesc

încă în floare, căpșunele, se visează împăratul roșu, iar mai încolo, floarea de zmeură se visează în rochița-i roz, prințesă

sulițe de ceapă și usturoi le veghează pe toate

doar Flow, motanul, băltește 

limpezire - decupaje

vino să vezi 
sub apa tulbure-i pământul care
se sufocă tot ceea ce nu are lumină 
între răsărit și apus încerci să ștergi norii 
cu un petec de voință nu poți nici să rănești nici 
să vindeci înseamnă să nu cauți prin măruntaie 
să nu răscolești miezul să ai grijă să nu îl 
spargi gheața care și-a încleștat dinții adânc în tine 
să poți respira lași timp limpezirii să fie și simți 
o nouă bătaie de inimă și speranța 
încolțește și gândul curat între izvoare să curgă 
peste mocirlă apele șiroaie nisipul să spele 
setea să o potolească celui însetat

despre

existența lui Dumnezeu îți spun doar atât:
- este necesară! pentru că așa poți să mulțumești cuiva pentru ceea ce ai 
și cui să te rogi pentru ce nu ai.
a sărutat-o pe frunte, apoi a strâns-o în brațe. 
- atunci, să ne rugăm.

își amintea acestea în timp ce simțea cum așchia de fier din umăr 
mușca tot mai adânc din el. 
se uită la arma pe care o ținea strâns, "eu din câți voi fi mușcat?" 
lângă el, răzbit, un altul părea că mulțumește cuiva... 
așa avea zâmbetul pe chipul înțepenit.

aforism

sufletul poetului este o crevasă în care cad gândurile- pietre rupte din trupul lumii ăsteia, ca mai apoi să zboare către cer cuvinte- păsări iubitoare de libertate

umbrele durerile

în față este lumina și alergi și alergi 
știi că poți să o prinzi
te mângâie și simți că pătrunde în tine și-atunci crezi
ai timp să crezi că mai ai timp să le dai la schimb
pentru încă o rugă
știi că trebuie să lași în spate umbrele toate
te așezi soarele-i deasupra ai obosit 
și-ți lași umbra să doarmă sub tălpi
în visul său ea îți merge înainte
în visul tău mergeți umăr la umăr
soarele-i în apusul din urmă

mai melancolic

uneori privești în gol și vezi cât de 
în urmă a rămas crângul 
la umbra căruia visai călătorul ce-ar fi fost să fii
acolo te îmbătai cu-aroma mângâierilor sale
uneori
te prinzi de mână cu cei care-au fost
și îți pare că azi 
florile salcâmului sunt mănunchiuri de lacrimi 
ori stropi de cristale ce picură din lumânări a jale 
și că mireasma lor este parfumul îngerilor 
care-i însoțesc 
uneori privești la începutul acesta de mai
melancolic lângă flori de iasomie 
și-n fiecare regăsești nopțile în care
se coborau stelele
să adulmece esența blândă a florilor adormite
uneori
mai vrei să nu se sfârșească

cromatică - decupaje

îți lași culorile să cuprindă 
cuvintele precum mătasea pe trupul nud 
tremură atingerea roșului izvorât 
din dorință se împletesc nuanțele 
ochilor tăi le sorb albastrul cu un 
sărut promis pentru care dau cerului
o viață de-aș rămâne în alb și negru
aș răbda doar să gust culoarea din
buzele tale le așez pe pânza de
pe câmp se asortează macii firavi și
cuminți să ne ținem de mână după 
o ploaie și soarele se prind în joc de 
curcubeu de trăiri se naște și în noi 
se amestecă marginile noastre 
într-o nouă cromatică