cumplit e vântul când urlă a vuiet 
și tulbură cenușa rece care 
nu ar fi vrut să părăsească vatra 
n-ar fi vrut să se înalțe 
și-a cerului taină să o afle
un strop de ploaie nu spală 
frunza grea de sub praful izgonit 
de copitele cailor sălbatici însetați 
ce vor 
să soarbă orizontul cenușiu 
departe de ochiul orb 
din fântâna seacă 
nici că ar putea să vadă corbii 
înțepeniți pe cumpăna ce-arată 
către unde ar vrea să fie 
fără să mai poarte de gât 
lanțul ruginit 
atârnă
crucea drumurilor s-a șters 
pe locul 
unde uitarea este stăpână
poate doar să citești 
semnele 
scrijelite-n scoarța stejarului secular 
poți să mai afli 
ori poate din tine să ieși 
ca un copil bătrân 
să mai primești 
o dată 
adiere de vânt lin 
ce prinde-n jocul lui 
jarul 
și-l mână
și-l preschimbă-n stele 
apoi 
să mai sorbi din izvorul ascuns 
sub piatra din trup 
de fântână