dezvelit este acest colț de pământ 
unde au rămas urmele pașilor 
trebuie doar să închid ochii, 
să am un gând întreg ar fi de ajuns 
să văd pașii din care răsare umbra, 
mai întâi o siluetă gri, 
apoi tot mai aproape, 
ești tu 

dezvelit ca un mormânt părăsit 
pe lângă care fiecare trecător aruncă o privire 
și atât, 
doar eu mă întreb dacă ce a fost 
o fi rămas îngropat pe undeva, 
fără semn în cruce de lemn, 
piatră, ori altceva 
și un ultim gând e că semnul nostru 
l-am împletit din flori de sânziene, 
s-au ofilit, s-au uscat, 
au putrezit 

dezvelit ca o albie secată 
unde 
mă așez tăcut lângă o piatră 
s-ascult povestea, 
închid ochii și prind firul de râu 
care spală curat 
gleznele fecioarelor 
doar îmi închipui că sunt 
stropul de apă lepădat 
de sine 
pe genunchiul tău, 
dacă nu mi-ar fi rămas visarea 
tot râul, cu pietre cu tot, 
ar fi fost un hău

dezvelit ca o inimă fără torace 
o privesc cum pulsează 
ca și când 
fiecare zvâcnire ar cere 
să-i fie adusă alături 
inima pereche 
este departe acel atunci 
când prindeam la pieptul meu 
trupul tău 
plin de inima ta 

dezvelit, 
așa sunt, 
un gând frânt