des- compunere

cumva îmi pare că am fost omul de sticlă atunci când mă întâlneam eu cu mine unul din doi pășea pe trotuar căutând să împingă timpul peste ani înainte ce grabă! celălat zâmbea din vitrină trăgând timpul înapoi lacom de vremuri nu le-ar fi împărțit nici măcar cu mine

cred că am ars devreme altfel n-aș ști de ce prin unele poze din albumele prăfuite mă regăsesc parte scrum parte fum așa mă strecuram prin lumea înceată cuprinsă în clocotul devenirii uneori băteam pasul pe loc alteori mă înălțam către nori după cum se juca presiunea cu mine alteori măturam cenușa-mi rămasă în urma nopților întregi mult foc îmi trebuia să mă reaprind

laminatorist trefilator cu certificat la purtător am păstrat în mine mirosul oțelului roșu ieșit din cuptoare care și- a cuibărit parte dintre atomi în vasele-mi capilare că d’aia am fost o vreme omul de sârmă mă răsuceam articulat în jurul propriului miez de os și așa contorsionat primeam să duc toți electronii rătăciți  țopăiau prin tâmple apăsat în capul pieptului cadențat prin genunchi tremurat

acum cred că am fost și os și carne și apă și somn dar m-am tot schimbat de țoale până am prins trup de hârtie puțin mototolit cuprins de câteva cuvinte mâzgălite pe care le bolborosesc cui vrea să m-asculte dar uneori mă opresc pe câte unul și-l tot repet ca și când aș vrea să scap de povara acestui trup mereu schimbător să devin omul din două cuvinte în fiecare zi mereu altele