să te cunoști pe dinăuntru 
ca și când ai păși într-o scorbură 
sau într-o grotă 
unde nu-i lumină 
ci doar sunetul liniștit 
al aerului pe care îl respiri 
întrerupt 
din când în când 
de clipocitul unei picături 
te întrebi dacă e lacrima 
ce-a uitat 
să mângâie pleoapa 
pentru că și-a dorit 
să cunoască adâncul 
să-și găsească izvoarele 
ori doar un strop de gând 
ce-ar vrea să curgă 
dar se vede înțepenit 
precum o stalactită 
din care se preling 
niște șoapte 
bucăți din visul sfărâmat 

să te cunoști 
în timp ce tot ceea ce cade crește 
ca o stalagmită 
numai punct de strop să nu rămâi 
nici în tine 
nici pe dinafară 
pe un umăr să te porți cel de sus 
pe celălalt cel de jos 
până te vei întâlni tu cu tine 
cu ce credeai că s-a risipit 
cu ce simțeai că s-a înțelenit 
făuritorul propriei coloane să fii 
și-o candelă 
pe tine să porți