timpul învățase jocul clipelor
uneori abis, unde se pierdea amurgul
ori o respirație în plus, cât să nu lase somnului loc de așternut
un răsărit leneș, greoi
ca și când
soarele ar fi îmbătrânit dintr-o dată
și deasupra dealului nu mai știa să se înalțe
atât de late, atât de lungi, atât de adânci, atât de înalte
erau clipele
când tu erai departe
o scânteie ce-și arată lumina aici și,
deodată, dincolo de alee, ori mai departe
cât zborul stelei căzătoare,
un nod în care se adunau secundele,
minutele, orele
așa se comprimau clipele petrecute cu tine
ca și când
timpul,
zgribulit,
se strângea în sine,
se măsura înapoi
n-aveam sfârșit, pe atunci,
eram povestea despre
cum timpul stătea în loc
doar pentru noi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu