să-ți spun

când eu eram mic, oamenii mari aveau nevoie să se odihnească. și nu așa, fiecare în felul său, nu. era o chestiune de întreg. iar cei bătrâni aveau vorba rară și privirea departe.

priveau cerul ca și când acolo le-au rătăcit mângâierile toate,

iar povestea vieții le era scrisă în alb negru, tipărită pe chipuri fără zâmbete, puse în rame, ori la oglinzi.

când eu eram mic, oamenii nu erau istoviți unul câte unul, erau istoviți împreună, de la foamea trăită la grămadă, de la drumul lung către case, de la războaiele care le-au înghițit tinerețile, copilăriile, tații și frații.

când eu eram mic, copile, oamenii cumpărau cărți, și timbre, și clasoare. se întâlneau într-un parc, ori într-o cafenea să facă schimb, iar noi, ăștia mici, cam ca tine, adunam cartoane de la cutiile de chibrituri, ori puneam capacele de la sticlele de bere sau de la alea de suc, pe șină, să treacă roțile trenului peste ele. pe alea le schimbam la școală, în pauze, ori pe seară în fața blocului. ne făceam de lucru și de joacă din orice, numai timp să fi avut. timpul nu se dădea la schimb nici pe atunci.

astăzi, oamenii poartă arme pe umeri și schimbă între ei alți oameni. dacă aș fi știut nu mă făceam om mare.