iz

vatra, în care cenușa stă cuminte cu a ei uitare,
vătraiul rece, lungit pe pământul spoit, 
și-un preș pe care 
s-a uscat noroiul ca o zgaibă,
iar într-un colț,
pe o pânză de păianjen,
părăsită, 
funinginea adormită.

despre acelea ar scrie cel izgonit, 
peste iarnă,
în scorbura cu flori de mucegai,
dar el s-a oprit din scris.
acum citește,
destăinuiri prinse în cuvinte, 
adunate dintr-un bol cu răvașe pe care 
sunt scrise, fără noimă, 
vorbe menite să nască confuzie,
dezbateri, cu pretenție de versuri, 
ale unor teme reluate obsesiv,
prețioase metafore lipsite de credibilitate,
ori propuneri filozofice
la cântar;
nu se mai vede limita dintre demență 
și manipulare.

este tot mai complicat 
să lași castelul de nisip în ploaie;
ploaia nu-i mai grea,
nisipul nu-i mai moale,
castelul de nisip, însă, 
este pe cale de dispariție.
azi,
adevărul se mai primește doar în porții 
ambalate-n eter, 
dacă îl scoți la vedere se alterează.