de călătoriile mele, de la vest către est, în tren de clasă joasă, de ieftineală (și acolo, nu cu bilet, cu nașu)
senzația că timpul stă în loc, am trăit-ode la o gară, la cealaltă
aceeași senzație o trăiam așteptând scrisoarea. scrisoarea!
tot timpul acela, cât așteptam, se dilata, mă sufoca, apoi, când primeam scrisoarea, timpul acela interminabil, dispărea. unde s-a dus!? nici nu a existat.
a fost o vreme când timpul stătea pe loc. da.
acum, el ne soarbe, noi îl risipim, avem timp de câte n-am fi putut face în zece vieți, pe atunci, dar fără vreo semnificație, fără întreg. bucăți mici, mici, atât de multe, dar atât de mici, încât, n-au cum să țină timpul în loc.
m-au dus, gândurile, cuvintele, în timpul care mă ținea de mână și eu fugeam, uneori, de el, să nu mă prindă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu