ai momentele tale când pășești peste pragul oglinzilor și răscolești nisipul topit până acesta devine schizofrenic, așa fel încât amintirile sale despre chipul tău să fie cele de pe vremea când puteai zâmbi. ai momentele tale când coși cioburile oglinzilor sparte așa fel încât ochii să fie așezați în dreptul ferestrei, să se reflecte în ei caisul înflorit. ai momentele alea când stai pe întuneric între oglinzile toate și te cauți prin ele până îți găsești singurătatea. și mai ai și momentele alea când aprinzi lumânările toate, între oglinzile toate și-alături de ele, te topești.
tu vrei să-mi vinzi povestea, d’aia mă zidești între oglinzi!
sloi de lumină stearpă te-arată pe bucăți , momentul acela pare că nu-i al tău. alunecă ca o sirenă despre care știi sigur că-i doar o falsă alarmă. dacă n-ar fi fumul de țigară ce-l înfășori pe deget, s-ar putea spune că nici tu nu ești al momentului. oricum, scuipatul vorbitorului de vorbe s-a întins șiroaie peste oglinzi până au pătruns în rame. de-acolo au încolțit imaginile din povestea nescrisă, avortată. nici măcar nume n-ai dat personajelor, ce-ar fi de vândut?
la răscrucea viselor târzii stau fântânile fecioare cu văl de ape și clopote prinse-n cingătoare. doar una-i dezbrăcată, pe buze ea are, în loc de zâmbet, o lumânare. este fântâna călătorului prin vise ce-și trece setea de dor și depărtare, ce-și spală gândul, să prindă, amintirile ucise. este fântâna mireselor de foc cu rochii, smaralde pe la mijloc pantofii-s pe tocuri înalte, de piatră se prind într-un joc de clipă uitată.
și mai era despre casa bunicii, zidită lângă casa bunicului, unde, se țin de mână, două cruci, deasupra, un alun.
asta-i povestea.
ai momentele tale
când pășești peste pragul oglinzilor
și răscolești nisipul topit
până acesta devine schizofrenic
așa fel încât amintirile sale
despre chipul tău
să fie cele de pe vremea
când puteai zâmbi
ai momentele tale
când coși cioburile oglinzilor sparte
așa fel încât
ochii să fie așezați în dreptul ferestrei
să se reflecte în ei
caisul înflorit
ai momentele alea
când stai pe întuneric
între oglinzile toate
și te cauți prin ele
până îți găsești singurătatea
și mai ai și momentele alea
când aprinzi lumânările toate
între oglinzile toate
și-alături de ele
te topești
tu vrei să-mi vinzi povestea
d’aia mă zidești între oglinzi
sloi de lumină stearpă te-arată pe bucăți
momentul acela pare că nu-i al tău
alunecă ca o sirenă despre care
știi sigur că-i doar o falsă alarmă
dacă n-ar fi fumul de țigară
ce-l înfășori pe deget
s-ar putea spune
că nici tu nu ești al momentului
oricum
scuipatul vorbitorului de vorbe
s-a întins șiroaie peste oglinzi
până au pătruns în rame
de-acolo au încolțit
imaginile din povestea nescrisă
avortată
nici măcar nume n-ai dat personajelor
ce-ar fi de vândut
la răscrucea viselor târzii stau fântânile fecioare
cu văl de ape și clopote prinse-n cingătoare
doar una-i dezbrăcată pe buze ea are
în loc de zâmbet
o lumânare
este fântâna călătorului prin vise
ce-și trece setea de dor și depărtare
ce-și spală gândul
să prindă
amintirile ucise
este fântâna mireselor de foc
cu rochii
smaralde pe la mijloc
pantofii-s pe tocuri înalte
de piatră se prind
într-un joc
de clipă uitată
și mai era despre casa bunicii
zidită lângă casa bunicului
unde
se țin de mână
două cruci
deasupra
un alun
asta-i povestea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu