secătuire

îți închipui că ești
păsările zboară, 

țurțurii atârnă, 

în deșert însetatul privește cerul
aceleași repere, 
niciunul nu duce la tine

atingi o icoană 

fără să poți lega iertarea-n mângâiere 

poate că o culoare în plus 

ar fi dat sens lăcrimării pe sticlă

nici nu mai ai inimă 

din care să tai bucăți

ce se mai aude 

sunt picăturile de sânge 

ce-ți respiră, din obișnuința gestului, 

iar gâlgâitul acela lacom 

doar soarbe 

ce mai curge prin tine