fragilitate

iepuri de sticlă

iepuri de porțelan

iepuri de lut
oamenii au fugit din case

se ascund prin iarba înaltă
luna dințoasă rânjește
iepurii stau nemișcați 

iepurii sunt tăcuți 

sunt reci 

precum sticla
precum porțelanul 

precum lutul
se tem doar de cioburi
pământul este negru 

iarba-i înaltă
oamenii se tem 

de propriile umbre

iepuri de sticlă

iepuri de porțelan

iepuri de lut

oameni din carne

retragere

unde se retrag apele când se retrag?
în pântecul izvorului să își facă cuib
cum îți faci tu când îți este teamă 
născând altă teamă de lipsire

unde își dorm somnul rândunicile?
sub aripa obosită visând răsăritul
cum mă cuprinzi tu când eu tremur
de la atâtea lumi prin care trecem

 

încotro duce cărarea de care mă despart?

acolo nu voi mai ajunge... 

eu caut să prind alunecarea din privirea apusului

cum îţi laşi tu să curgă pielea peste mine

când te ridici să pleci lăsând în urmă

atingerea unui trup, unei mâini, 

unei palme, unui deget 

 

fluturii de altădată

azi am încercat să umblu desculţ

la fel ca  în copilărie

seara îmi scoteam mărăcinii din tălpi

 

unde-a fost mirişte acum e zgură

zdrobeşte şi muşcă din carne

nici timp de seară nu mai este 

 

azi am pus pe mine haine zdrenţuite

dorindu-mi să mai văd 

fluturii de altădată 

 

 

 

dezlegare

fă-ți timp pentru tine
te-așează pe o podișcă 
ia pulsul salcâmului ce leagă malurile

privește cum apa curge 
las-o să-ți sărute tălpile
oferă-i în schimb o floare 

te du', te du' la vale 
ia-mi gândurile cu tine
lasă peștii să doarmă 

fă-ți timp pentru tine

ia culori din năframa 

ce-a rămas în urma ploii

amestecă-le-n noroi

te-încalță până la genunchi

te-îmbracă până la brâu

te dezbracă înlăuntru 

și fă-te iarbă

te du', te du' la vale

ia-mi gândurile cu tine

lasă peștii să doarmă

pietrificare

omul de apă 

ultima picătură

din colţul ochiului

în devenire o piatră

 

custuri prelungi

pe fruntea stâncoasă

șanțuri adânci

în ochi te scufunzi 

tulbure alinare 

buza-i căzută

într-o rână atârnă

ca stejarul trăsnit

 

omul de apă

valea-i e seacă

inima înceată

în el se împiatră

 

ţesături

tragi de noapte ca de o perdea
de-ai putea să o speli 

de câteva ori pe zi 

să o lași să se usuce 

în puterea soarelui
poate așa s-ar mai decolora

ar intra la apă
diminețile ar veni mai devreme 

și n-ai mai improviza visul 

între două gânduri apăsătoare 

se deșiră-un fir

plin e cu mărgele 

mii şi mii de stele 

 

ritual

îmbrăcăm acel veșmânt 

sub care 

tăcerea-i alint

în noaptea dinaintea zilei 

cu prima suflare de vânt

ridicăm pânzele 
lăsând cuminții pe mal
noi 

pe corăbii

trecem prin gând

chipuri plecate demult

ce zâmbesc 

ne-așteaptă 

unde marea și cerul

se prind în sărut

doar o privire în urmă

ne tulbură visarea

privește fii 

lacrimile-și varsă în valuri

și murmură cântec de jale

privind a noastră plecare

păsări se-înalță

împăcând ultima cale

pe luna albă-frumoasă 

pâlpâie o lumânare

ciclotimie

iarna nesfârșită în fiecare dimineață 
cu rânjet gri așteaptă la fereastră
peste umărul ei se vede 

un sâmbure de soare

fir timid alunecând pe-o rază

în camera ta s-a pitit

nici nu mai știe să fie cald

stă ghemuit într-un colț 

și te privește neîncrezător 

când îl iei în brațe

obrajii i se înroșesc

și cumva, cumva

reușește să-ți intre pe sub piele

privește!

țurțurii încep să se topească

meteor

două planete îmi țin loc de casă 
una moale 

ca lâna din care-mi lega bunica șosete 

acolo îmi scriu scrisorile

la lumina lumânării 
cealaltă ca un cufăr de zestre 

unde le primesc

lăsându-le nedeschise

pe drum întâlnesc izvorul laptelui
cioburi de stele clipocesc
privindu-le mi se face dor 

de setea potolită pe grabă 

și de joacă

și-mi vine să țopăi într-un picior

este uimitor cum țâșnesc păsări de gheață

și somnul zboară 

ca un puiandru dornic să guste din lume

când zorii încă mai mângâie castanii

mă strecor printre poeții ce-ți cântă numele

copilărie

alții îți numără pașii 

de câte ori ești prin preajmă

eu te așez cu un deget

ceva mai departe

pe o planetă dezlegând noduri de lână

pe cealaltă citind scrisori

ecoul renaşterii

câinii ce pădurea-o-latră 
ce-or simți, ce-or mai simți?

scorburi în stejari bătrâni
guri ce urlă în tăcere
de-i privești poți auzi
înlăuntrul lor cum sapă

puiul zborului dintâi

coaja oului o crapă

nu-i târziu, nu-i prea târziu

pasărea la cuib se-întoarce

oare-i place? de ce-i place?

uite luna colo-n leagăn

lanțu-i nituit cu stele

cea mai scurtă poezie

cea mai scurtă poezie 

inspirându-mă din ce s-a mai scris,
cum s-a mai scris...

 
două cuvinte ar fi banal,
unul singur fără de înțeles,
ori, poate, s-ar interpreta în atâtea feluri
și uneori greșit.

o singură literă
un sunet, o vocală ar fi,
dar ce sens?

o virgulă, un punct, o suspensie...
 

așa îmi vine o idee,
un semn!

 

ce este poezia dacă nu emoție? 
și ce-i mai întreg, mai plin de emoție? 
mă gândesc și iar mă gândesc, 
la bucurii, la tristeți, la teamă, la speranțe...
și iată!
o lacrimă cade pe coala de hârtie.
o privesc cum închide în ea un întreg univers, 

cu timpul său cu tot,
un semn ca niciun altul.
 

un semn!
aceasta-i cea mai scurtă poezie 

ce poartă în ea sinele 

spunând despre tot;
nici titlu nu îi trebuie.

 

secătuire

îți închipui că ești
păsările zboară, 

țurțurii atârnă, 

în deșert însetatul privește cerul
aceleași repere, 
niciunul nu duce la tine

atingi o icoană 

fără să poți lega iertarea-n mângâiere 

poate că o culoare în plus 

ar fi dat sens lăcrimării pe sticlă

nici nu mai ai inimă 

din care să tai bucăți

ce se mai aude 

sunt picăturile de sânge 

ce-ți respiră, din obișnuința gestului, 

iar gâlgâitul acela lacom 

doar soarbe 

ce mai curge prin tine

devenire

despre viitor cu teamă 

ca în orice umbră 

căutând cu grijă tot ce-i uitat

despre trecut cu dor
priviri lovindu-se de sticlă

scotocind prin ungherele potrivite

artistul dintr-un gest ne așază

în lumina potrivită

folosind scânteia care ne prinde

 

mai bine alături de vise
unde îmbinarea perfectă 

ne păstrează culorile
în așchiile rămase  

dintr-o lingură de lemn

azi

iubirea-i prinsă 

într-o inimă de silicon

lipsită de bătăile tresărinde 

compasiunea-i un boț cu ochi

ce-ascultă

tăcerea prelungă

(aleg să spun că poeziile tale nu îmi plac la fel de mult ca ale celuilalt

în niciun caz nu-ți voi spune că scrii prost)

prichindeii

cu buzunarele descusute 

sunt atât frumoși

dar noi știm asta 

de aceea păstrăm fotografiile întâmplătoare

în ele 

lumina cade mereu 

în unghiul potrivit

compatibilităţi

îmi căşunase să cred că firele de telegraf poartă prin ele fiinţe mici care pot ajusta mesajele

uneori se strecurau chiar şi în camera unde îmi scriam textele

meştereau ceva pe la rotiţe aşa fel încât gândurile mele deveneau altfel pe hârtie

de aceea revenisem la vechile metode

scriindu-ți scrisori 

folosind o caligrafie stângace

 

miracolul se naşte din dorinţă

a doua oară are nevoie de şi mai multă 

 

mă întreb cât de mici ar trebui să fie acele fiinţe 

astăzi

când ne privim şi pare că ne atingem

tăcem şi pare că ne spunem

 

cerneala a devenit un cuvânt arhaic

poștașul s-a alăturat coșarului

în cântec...

 

nepoftitului

ce-mi cauți întru!?

privire oarbă

glas prefăcut
tu 

nici să treci de poartă 

n-ai putut

ne-îndepărtată este umbra 
ce-ți stă ca o faianță 

peste obrazul gros

de-mi pari slugoi

făcut din lut

 

eşti nepoftit

te du'

mă lasă!