destinul

cum ar fi să-l găsești dormind lângă pragul ușii tale, 

în timp ce te gândești, 

nostalgic, 

la ziua pe care o lași în urmă 

și cu speranță la cele următoare

între ele singurătatea ce-atârnă, 

precum un liliac, 

prinsă de peștera în care zaci,  

dar căreia, din obișnuință, îi spui casă 

deschizi ușa și-l ridici cu grijă, 

să nu-i tulburi prea tare somnul 

îl pui pe canapea și-l privești;

nu pare nici străin, nici încruntat,

nu-i nici lat, nici tăios 

și nici nu are o culoare stranie 

cât să-i bănuiești vreun gust amar 

privindu-l, 

știi că a doua șansă nu vei avea

pui într-un ibric apă și-n apă ceva 

și focul îl folosești 

exact la intensitatea rețetei pe care nu o știai, 

dar pe care o intuiești, 

ca pe o revelație pe care 

n-ai să o spui nimănui, 

din lipsă de timp

nici nu mai contează ce pui în ceașca aia, 

importantă este tăcerea  care 

se așterne după ce a băut-o 

știi că e inert, dar viu 

și nimic n-are să-l doară 

cât timp tu îl vei scotoci 

prin măruntaie

doar pierdere de timp, îți spui 

au trecut de atâtea ori 

atâtea părți de timp 

și n-ai aflat nimic 

căci în el n-ai să afli vreo cale 

ce n-are să fie fără să fi fost

numai dorința este partea vizibilă 

a corpului ce-l ții anesteziat de atâta vreme, 

doar pentru că îți tot repeți, 

de ce 

o întrebare pentru care nu ai antidot 

este răvășit și inconștient 

îl scoți din casă și-l duci 

între umbrele țesute pe marginea de noapte 

și  pe marginea de zi

acolo îl părăsești 

și-apoi 

îți spui că în timpul rămas ai vreme să dormi

cât să prinzi un vis frumos 

în care să te prefaci 

că tu ești cel care împletește coamele cailor 

ca și când ai fi stăpânul hergheliei, 

uitând că sunt cai sălbatici și nu au stăpân 

și că ei te poartă, 

în galop,

doar inima care a învățat să bată 

în același ritm 

cu inima lor