prin cerul crăpat pășește în lumea soarelui de-argint și-apoi se strecoară prin margini în trup să-l strângă, să-l facă mic , să-l supună
nopțile sale sunt albe, în ele rânjește deasupra râului înțepenit, ori stă agățat de scheletele sălciilor prinse de pământ cu liane de gheață
sub a lui apăsare zăpada se asprește și scârțâie dezacordat alături de umbrele paralizate în lumina lunii depărtată de stelele care se alăptează pe cale
pe la ferestre desenează flori căutând să ademenească către tărâmul morții fecioarele care-și scutură pletele roșii în vatră
în preajma sa pădurea-i de cleștar și doarme
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu