prizonier

să te eliberezi nu e o scuză n-ai cum să supraviețuiești cu râsul plesnind în tine te poți preface poți da buzna poți să te ascunzi punându-ți pielea pe dos să te holbezi cum îți zboară pietrele prin rinichi, transaminazele prin celule, poți să-ți pui inima alături de tine, sub pernă , să te lauzi în visele toate că te-ai lăsat și nu mai ești diastolă, că n-ai nici o dependență, nici de apus, nici de răsărit simți că poți și că nu-i loc de vreo scuză apoi aprinzi câteva lămpi și-ți vine un gând: azi n-am chef să scriu și știu că oricât m-aș screme nu o să iasă nici un fâsss… nema metafora. mă întreb de unde le scoteau geniile și sunt tot mai convins că era în ei chestiune de ADN, pusă acolo de Creator pentru Creație. altfel, de unde ar fi scos gică geniala frază “ai, n-ai mingea, tragi la poartă”? n-am talent de poet și mi-e tot mai clar, sunt plin de vicii și nu sunt nici întors pe dos. inima e la locul ei și toate lămpile sunt aprinse. 

întorc pagina, trag câteva rânduri, supradoză și mă iau de sistolă:- tu ce stai, fă!?

apoi mi-aduc aminte că am văzut o sârmă  ghimpată ce călărea un gard înalt. părea un incest. martor le era un  gardian. 

viață de rahat, îmi zic. de-o viață în pușcărie și nu simte niciodată bucuria aia pe care o simte condamnatul când este eliberat.