părea caraghios să-mi fac cuib pe-o umbră de castan la răsărit fugeam, fugeam întreaga zi să-mi prind odihna ce n-aveam să o mai prind de prea multă lumină pentru că umbra aia nu știa să țină cu dinții de cuibul meu și nici noaptea nu-mi era de folos că nu orice întuneric e umbră de atunci am renunțat și la scris am luat castanul ăla în brațe până m-au năpădit mușchii dinspre nord și-am devenit scoarță și m-am apucat de citit (c-a trecut unul pe lângă castan și-a zis: bă! dacă toți scrieți, cine mai citește?) am zis că-i de luat în seamă și cum să fiu mai cult decât sunt? să citesc haice d’alea scurte, proverbe, ghicitori, soneate, texte d’alea lungi, cronici, memorii, romane? am decis să citesc ăl mai lung poem al tuturor timpurilor, în varianta veche, în varianta revizuită, în toate volumele scrise de toți autorii…
stă să se rupă umbra și cuibul părăsit se destramă mușchii dinspre nord s-au uscat, dar cresc lăstari înspre sud, castani mici îmi răsar din tălpi nu știu dacă voi termina de citit cel mai lung poem scris vreodată, dar mă surpind uneori scrijelind pe scoarță și parcă mi-e dor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu