dacă ți-am împrumutat sufletul, 
la vreme, 
dă-mi-l înapoi. 
nu mă întreba de ce am nevoie de el.

apăsam pe coala de hârtie 
atât de tare… 
se legau cuvintele, 
nu doar de scrisoarea 
ce-aveam s-o visez alături de tine;
pătrundeau până în măruntaiele camerei studențești 
și mai departe chiar,
dincolo de mucegaiul pe care erau construite căminele 
ieri, ale unor nefamiliști 
altădată fugiți de-acasă 
către un el dorado local; 
acum fugăriți de aritmetica complicată 
a unor buticuri ciupercoase 
și de-o inflație 
ce secera țăranul de la oraș 
mai ceva ca lăcustele, grânele.

știi cum îți spuneam, 
despre coleusul ăla de sticlă, 
în care se lăfăiau dunele arabe 
alături de scorpioni bătuți cu nestemate. 
nici nu mai știu, 
era așteptarea, foamea, dorul… 
că prea le vedeam toate plecând, 
precum caravanele, 
până la foișor;
acolo mă repezeam, 
însetat, 
să sorb himerele 
și uitam de lumea nouă

amintiri.

acum îți trimit scrisoarea asta, 
de parcă n-aș ști că ești la un bip distanță, 
dar o scriu pentru că, 
știi și tu, 
sufletul meu nu mi-l poți da înapoi, 
altfel, 
decât pus cu grijă, 
într-un plic.