n-am mai zugrăvit casa, din grijă pentru picturilor tale, prinse adânc, până în suspine, pe pereți. mi-e teamă să le ating. mă uit la ele pe furiș. văd în ele privirile tale, pe care le-ai încolțit printre culori, și mi-e teamă că, privindu-le întreg, îmi vei observa lacrimile și-ți voi strica contururile și florile de măr vor prinde brumă. dacă ar cădea pe podea, aș fi nevoit să încui casa, ori să învăț, iarăși, să zbor.
acum mi-s picioarele de plumb, dar tu știi (dar taci, nu-mi mai vorbești și tăcerea ta e chiar plumbul acela), eram zburătorul jocurilor dezlănțuite când, întâmplător, Luna se ascundea în nori. ce întâmplare!
am fost neatenți o clipă, și-o altă clipă am risipit. nici nu știu când am rătăcit culorile ce le purtai în tine, ce ne pătrundeau pe noi și-apoi, în al nostru joc s-a prins și Luna; te-a dus în lumea infinitelor culori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu