rând

într-o crâșmă

tot mai puțin frecventată,

dintr-o gară 

prin care trec multe trenuri,

dar unde tot mai puține se opresc,
o gară aproape uitată...

în acea crâșmă, la o masă,
stă Dumnezeu cu un pahar gol în față
și zâmbește

– de ce râzi, Doamne? întreabă un bătrân,

cu haine ponosite și mâna tremurândă 
ținând de un pahar 
pe jumătate plin

– de ce râzi, Doamne?

Dumnezeu nu îi răspunde,
doar îl privește cu blândețe
și îi întinde un pahar gol

– ce să fac, Doamne, cu paharul tău?

Dumnezeu nu-i răspunde,
doar îl privește cu blândețe și zâmbește

bătrânul golește dintr-o sorbire ce mai avea în pahar
și-apoi, ridicându-se cu greutate,
ia ambele pahare de pe masă și se duce la bar
– umple-le, te rog

se întoarce la masa unde încă mai ședea Dumnezeu,
îi întinde paharul, 

ciocnesc,
iar bătrânul întreabă:
– zi, Doamne, după asta, dai și tu un rând?

Dumnezeu ridică paharul, îl rotește ușor,
ca și cum ar asculta ceva înăuntru
apoi privește bătrânul,
cu același zâmbet

– omule, zice în cele din urmă,
eu nu dau rânduri,
eu doar așez pahare goale în fața oamenilor
restul…
restul e treaba lor