dezintegrare

din ce-am cules adunate-s toate 

în pod țigla de-acum se sfărâmă 

sub ploi încinse 
sub ploi înghețate
cuibul viespilor n-a mai rezistat
de grindă atârnă povestea

despre o regină 

și vraja iernii dintâi
a soarelui din urmă
despre moartea câinelui ce-a mușcat 

copilul lepădat

când norii cu burțile pline 

prindeau rădăcini în ape adânci

o stea își ascunde tăcerea

tocmai când se crapă de ziuă 

fumul dansează în rochie de seară

iluzii

împărțeam locul cu o vânzătoare de covrigi
și un librar
doar pe taraba mea mai bătea soarele, 

ceilalți moțăiau 

chiar și când se auzea: un covrig, te rog

mi-era atât de sete!

aș fi băut apa din paharul ce-l țineam pe taraba mea, 

unde bătea soarele

mi-era atât de foame!
cărțile librarului aveau miros de covrigi

ochii mergeau înaintea trecătorilor

fluturi cu pleoape rimelate

mă gândeam că oricui i s-ar putea întâmpla să și-i rătăcească

să fie nevoit să vadă lumea prin ochii altuia

până i-ar regăsi pe ai lui

cum ar fi?

i-am lăsat și pe ai mei să zboare

tot sperând să-i pierd o vreme,

să mi-i încurce vreun țânc,

vreo mamă, 

vreun îndrăgostit...

ce vinzi? mă întreabă
chiar așa, tu ce vinzi? întreabă și vânzătoarea
chiar așa, eu ce vând?
ridic paharul, beau pe nerăsuflate

îl umplu iar 

și iar îl beau
mă uit către ei și zic: nimic

spre seară doar eu

privind lumea prin ochii mei

albul care curge

albul acesta de gheață ce curge

se scurge
cascadă pe marginea lumii
pe cer 

corole valsează-n mister

din ce a fost visare 
promisiuni uitate
uitare
doar urmele 

rămas bun 

o scrisoare
cutia poștală-n rugină
bătrână 

o privire așterne
ferestre celeste

rând

într-o crâșmă

tot mai puțin frecventată,

dintr-o gară 

prin care trec multe trenuri,

dar unde tot mai puține se opresc,
o gară aproape uitată...

în acea crâșmă, la o masă,
stă Dumnezeu cu un pahar gol în față
și zâmbește

– de ce râzi, Doamne? întreabă un bătrân,

cu haine ponosite și mâna tremurândă 
ținând de un pahar 
pe jumătate plin

– de ce râzi, Doamne?

Dumnezeu nu îi răspunde,
doar îl privește cu blândețe
și îi întinde un pahar gol

– ce să fac, Doamne, cu paharul tău?

Dumnezeu nu-i răspunde,
doar îl privește cu blândețe și zâmbește

bătrânul golește dintr-o sorbire ce mai avea în pahar
și-apoi, ridicându-se cu greutate,
ia ambele pahare de pe masă și se duce la bar
– umple-le, te rog

se întoarce la masa unde încă mai ședea Dumnezeu,
îi întinde paharul, 

ciocnesc,
iar bătrânul întreabă:
– zi, Doamne, după asta, dai și tu un rând?

Dumnezeu ridică paharul, îl rotește ușor,
ca și cum ar asculta ceva înăuntru
apoi privește bătrânul,
cu același zâmbet

– omule, zice în cele din urmă,
eu nu dau rânduri,
eu doar așez pahare goale în fața oamenilor
restul…
restul e treaba lor

somn

pe mine, 

când m-a prins pădurea-n poala ei, 

umbra mă alinta ușor pe tâmple,

eu, tot privind la câmpul înflorit — 

batic țesut în fir de cer, argint —

simțeam că mor

și îmi plăcea, 
ori poate doar mi se părea, 
dar știu că lumea toată 

se-învârtea

și lumea toată o țineam 

în poala mea.

verde

copacul se poartă pe sine  

din vremea când era vlăstar,  

chiar mai demult —  

mugure, sâmbure, lumină —  

păstrând în trezire  

cea mai bună parte  

care n-a fost uitată,  

în frunză regăsindu-se.

omul —

strigăt și tăcere.

numeşte-mă

folosim aceleași cuvinte,
doar că azi vin mai de departe;
undeva le-a rămas sensul.

frunzele cădeau în alt fel,
se jucau cu noi;
acum par să plângă,
iar vântul nu le mai prinde-n dans — le risipește.

hainele înghețate pe sârmă
păstrează același miros care străpunge,
dar casa-i goală,
prea mare pentru inimile noastre micșorate.

fiorul trece pe lângă noi;
era o vreme când ne pătrundea,
așa cum se prelinge lumina prin miezul de nori.

culegătorul de vise ne ia rodul pe rând:
ramurile de jos le dezbracă de frunze,
pe trunchi așează mușchi umed și rece.

și nici nume nu mai avem.

numește-mă
privind adâncul fântânii,
cu setea care te încearcă
în mijlocul miriștii,
cu umbra plopului care-ți murmură povestea
cât timp visezi cu ochii deschiși
lumea deschisă într-o carte.

metamorfoza atingerii

tremură palma
o frunză cade
se prinde în părul tău 
zăpada încolțește
cuvinte șoptite
o adiere
sărut pe umărul tău
fluturele își dezleagă aripile
urmă în carnea ta și-a mea
coconul părăsit 

ce suntem noi?

suntem unda care încearcă să înțeleagă lacul în timp ce îl traversează. purtăm în noi fragmente din palma celui care a aruncat piatra. mai avem drum lung până la mal. și asta-i bine.  să ne bucurăm de această călătorie și să învățăm despre toate câte sunt, pentru când liniștea apelor va fi tulburată iar, de altă piatră; să fim pregătiți să pășim pe mal. 

clipa suspendată

ora-i târzie sau... 

încă-i devreme
ceasul din perete a stat
dar ticăitul se mai aude
pare tot mai îndepărtat

dar se aude
ca roțile de lemn ce trosnesc 

măcinând pietrele aruncate pe drum 
și când vor tăcea

probabil o vor face pentru că s-a oprit căruțașul la fântână
și dacă vor tăcea prelung

va fi pentru că acesta o fi adormit
doar calul acela 

păscând

și păianjenul 

țesând plasa peste limba înțepenită
ne mai conving că timpul merge înainte

petale de gheață

de la o vreme

când ziua atinge noaptea
se-aude un geamăt stins
un trosnet

precum gheața ce-și frânge tăcerea în adâncul lacului

dar la suprafață răsuflă blând

ca o șoaptă
să nu tulbure somnul păsărilor 

prinse-ntr-o amorțire lăuntrică

de la o vreme

când ziua se desparte de noapte

cad cioburi pe sub fereastră 

se topesc la soare

răsărind petale

una roșie 

ca un zâmbet rămas în urma unui sărut

una albă 

ca o sclipire ce-aprinde în ochi dorința

ninge cu noi

mi-e greu să mă iau la trântă cu el

mai ales când atâția îi țin partea

nesfârșindu-l

scroll după scroll 

îi numărăm pulsul la fel

zi după zi

săptămână după săptămână

lună după lună

iar acum, în miez de noapte,

încă un an se duce

și tot mai mult rămâne în urmă

e tânăr veacul, încă tânăr 

și ninge-n palma lui cu noi

fulgi prinși în dansul vieții

pe cântecul morții

încet, încet ne topim

pornind spre orașul celor tăcuți

sub țurțurii de ceară