toamna care nu vine

sub becuri murdare 

orașul pulsează metalic

eu, tu și un vatman 

în noapte

o frunză întreține un solo strident 

tăind aerul cu parfumul de scoarță

înainte să se oprească

pe scaunul de lângă geamul aburit

închid ochii 

ca un saxofonist în extaz

respir tandem cu tine 

orașul coboară

orașul coboară

în pământul aprins de felinare 

ritm de tobe 

pe străzi încinse de ploaie

tremurând 

vibrează castanii în noi

vântul umed adie 

dincolo de noiembrie

ne cheamă

toamna care nu mai vine 

notă suspendată

între ce a fost 

și ce n-o să mai fie

jazz 

fredonând amintirile