scrisoare de la marginea lumii

în felul meu 

vă las scris că dincolo nu-i eternitatea 

eternitatea se află până la penultimul pas 

acolo unde te așezi pe o margine de lume 

lași picioarele să atârne în neant știind că următorul pas îl vei urma când va fi să fie 

nespus, orice individ, chiar și numai din prisma inconstientă a genei sale, își dorește eternitatea dar 

pentru că aceasta nu poate fi percepută sub o formă sau alta 

este deslușită în forma sa iluzorie

iluzia eternității mele este însăși viața mea, căci înainte de aceasta, sau după aceasta, nimic n-a contribuit și nimic nu va mai contribui la împlinirea eternității mele 

și cum ar putea deveni viața mea, cea atât de limitată, eternitatea mea? 

prin simpla recunoaștere și cunoaștere a prezenței mele pe această lume de către ceilalți astfel încât, în conștiința acestora, existența mea să se păstreze

și după ce voi face ultimul pas, dar, mai ales, cât nu doar amintirea mea va dăinui, ci cât timp amintirile mele vor putea dăinui în conștiința celorlalți

de aceea scriu această scrisoare în care voi lăsa scrise niște rânduri pe care unii le vor numi poezie, alții gânduri 

estetic sau nu, important sau banal 

nici nu contează

voi începe cu începutul

dar care este acesta?

să fie prima amintire sau amintirea…

atârnă picioarele în neant și prind rădăcini dincolo 

privesc peste umăr și văd cum eternitatea mea a obosit

pe foaia goală scriu: 

să vă spun despre mine…