dacă nu mă înțepenesc în trecut, așa, cu ochii deschiși a visare /de unde să mai iau niște untură și un codru de pâine, coaptă sub țest, să potolesc foamea…
te las să dormi și plec, dezlegat, pe străzi, printre oamenii plutitori/ doar cei care au cârje merg pe jos, ei și eu/ așa îmi culeg cuvintele pentru un început de poezie, unele le iau de pe jos, pierdute cuvinte, purtate de vânt, ori aruncate/ nu caut să tresară nici hârtia, nici pasărea ce stă pe colivie/ eu nu închid uși, poate asta este cauza pentru care te las pe tine, mereu, să alegi titlul/ doar să te trezești, să te joci, să iei la întâmplare cuvântul încoronat cu rost…
cum sunt toți copiii, copii arși de soare, știrbi și pofticioși/ din pâine mușcam toți, pe rând, fără să ne îndemnăm, trăiam pe stradă la comun/ pe atunci nu erau sfori, pământul se lega de noi, se ascundea sub unghii, încolțea/ altfel n-aș ști să explic de ce ar fi spus cineva că suntem țărână/ aceea era vremea când nici tu nu dormeai, nici eu nu visam…
acolo am oprit timpul, în a șaptea zi, apoi am înțepenit în trecut ca să îmi pierd urmele/ oftezi și mă întorc/ dezlegat pe străzi caut alte cuvinte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu