dimineața mângâiată
de aripa corbului
alunecă
pe firul de iarbă sticloasă
iar greierii
nevăzuți și tăcuți
îngroapă anii
pasul e tot mai greu
și drumul sârmos
am rămas un pic în urmă
carele s-au dus
pierdute în praf
pe deal
vântul tot mușcă
un câine de paie
tare-aș vrea să mai alerg
dar corbul îmi taie calea
şi mă-ndeamnă
să devin pasăre-om
pe cerul croit să zbor
unde greierii își înghit cântarea
și zbor
și zbor
printre norii cu margini de zgură
iar în cădere se naște
nevoia de a respira
curgerea clipei
din trupul acesta cu oase golite
un fulg se desprinde
și-adoarme
printre pietre
legănat de râul în care
peștii se sufocă
în strălucirea căzută din stele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu