foamea din cocon

mă strecor în pielea fluturelui

nu pentru zbor 

ci pentru oul cald 

unde larva învață să devoreze

tot ce este crud

prefăcându-se în vis

în coconul lipicios

răbdarea mă roade

trăirile ce nu încap într-o singură zi

le învăț pe de rost

prin mine trece o suliță de lumină

amintindu-mi

că miezul meu nu e doar carne

ci tremur între lumi

unde fluturele uită

că a fost vreodată

foame

desen pe frunza amintirilor

 

la marginea drumului 

siluetele celor duși 

lasă pași în țărână 

semne pentru cei ce vin

 

vântul smintit de ger 

împrăștie visarea 

din pragul iernii 

amintirile zboară 

păsări pe cerul sticlos

 

dantelă de rugină în poala pădurii 

bătrână ce privește spre grajdurile 

unde mânjii poartă în coama umedă 

umbre desprinse din pletele-i verzi

pe altarul pleoapelor 

se așterne un strat subțire de promoroacă

 

gene albe de nori 

se destramă încet 

peste fumul cald

foșnet blând 

frunze căzând 

mângâiere aduc 

pruncului adormit

 

paşii celui nedormit

obosiţi  

trec praguri crăpate

și punţi șubrede

care se clatină

trec prin barba dealului 

ce dospește sub brumă

unde iarba jilavă

tălpile înnoadă

 

dar iată

pe decolteul nopții adânci

suspin de lumină

zorii destramă coșmarul

soarele trosnind

se furişează prin geam

cu oasele-i bătrâne 

se gudură 

în aşternut

chiar lângă tine 

 

în palma dimineții

blândă trezire

recunoscând iertarea

spune-mi

strâng pământul 

sub unghii zvâcneşte

mă doare o piatră

crestând 

şanţuri în piele
soarele arde curgând

unde-mi sunt, Doamne, 

dinții de lapte?

nor după nor 

câmpul umbrește 

praf și rugină 

lanţul înfipt în fântână 

scârţâie-n vânt

floarea-mormânt

lacrima-fiară 

muşcă din inima crudă

unde aleargă, Doamne, 

timpul bolund?

 

 

 

 

contururi în noapte

pată de cerneală 
peste versuri albe
oricine poate visa orice

împlinind rânduiala
mă cuprinzi 
vers șoptit
în zbatere mă dăruiesc

noaptea ne prinde
în propriile
cuvinte nespuse
 
devenim contururi 
cerneala-n sărut
încet ne absoarbe 

dragostea dintr-un pachet de biscuiţi

venea taica de la oraș 

muncit și ros de-amar

 

cu zâmbete pe buze îl așteptam 

noi 

prăpădenii mici 

și maica  prinsă-n bujori

 

furam printre îmbrăţişări 

mirosul de tren și de rată 

călător clandestin ascuns în haine 

(dacă ar fi să mă întrebi 

acela-i mirosul de tată)

 

lampa arzând 

câțiva biscuiți 

de-ajuns

ne visam întreaga noapte prinți

 

până a doua zi

dragostea dăruită seca din taica-omul.

în trupul părăsit se aciua o fiară

purtând cu ea mirosul greu 

de fum 

 

mergeți maică la tușa-ta 

că iară a băut tac-tu 

ne spunea oftând

 

de la poartă priveam stelele 

căutând să prind liniştea dintre ele

o lacrimă aluneca pe obraz

pe picior o furnică

surdă 

îmi doream să fiu și eu una

 

lampa de-abia mai pâlpâia

eliberare

dimineața mângâiată 

de aripa corbului

alunecă

pe firul de iarbă sticloasă

iar greierii 

nevăzuți și tăcuți

îngroapă anii 

pasul e tot mai greu 

și drumul sârmos

am rămas un pic în urmă

carele s-au dus

pierdute în praf

pe deal 

vântul tot mușcă

un câine de paie

tare-aș vrea să mai alerg

dar corbul îmi taie calea

şi mă-ndeamnă

să devin pasăre-om

pe cerul croit să zbor

unde greierii își înghit cântarea

și zbor 

și zbor 

printre norii cu margini de zgură

până când zborul se frânge 

iar în cădere se naște

nevoia de a respira 

curgerea clipei

 

din trupul acesta cu oase golite

un fulg se desprinde

și-adoarme 

printre pietre

legănat de râul în care

peștii se sufocă 

în strălucirea căzută din stele

vis în umbra stelei

trag perdeaua 

închid ochii

vreau să văd cum arde steaua

vreau să văd cum răbufnirea-i 

cu nesaț eviscerează 

golul rece
depărtarea 

căutând să afle-n lume

trupul plămădit din ceară

iată trece

o sclipire

iar în urma sa rămâne

doar un stârv topit 

o dâră 

pe-un perete scorojit

 

palidă 

tremurătoare

fumegând 

se-nalță-o formă

cu privirea spre abis

și pășește-n umbra stelei

ca un gând 

născut din vis

mirabilis

destinul este ceea ce ți-ai pregătit să afli 

când ai ales să domini propria inacțiune

gândeam liniar stând tolănit 

muchia cuțitului adulmecându-mă

cu fiecare mirare

se răsucea până în os

devenind una

mă pătrundeau 

dinăuntru și din afară 

asemenea cursei oțeloase

mușchiul fiarei

urlam prelung 

pân' la nevăzuta lună 
doar lupi pe acolo

devorându-mă 

curgeam din mine

când totul a încetat să mă mai mire