dans

când a pășit

ea
pe covorul roșu, 
s-a auzit cum s-au ciocnit două respirații, 
sus, 
printre stele

o privea certându-se în gând 
“de ce o pot privi și alții, 
de ce nu-i doar a mea?”

ea i-a zâmbit, 
el s-a înclinat, 
apoi, 
așa, 
în pași de vals, 
a fost a lui

covorul roșu, 
drum, 
fără de popas

***
în replică un tango

un naiv, 
dacă tu crezi că moartea este 
doar o parteneră de dans, 
una delicată, 
care îți șoptește respirații moi 
și care îți întinde un covor roșu, 
ca să ai pe cale!

moartea e frumoasă 
doar în albastrele închipuiri ale poeților!

moartea este,
covorul de măruntaie ce-și leapădă duhorile 
prin buruieni invazive, 
strigătul surd într-un craniu 
plin cu vată;
e dirijorul hidos ce bate în pupitru cu un bisturiu, 
orchestra dezacordată,
iar tu ești pupitrul 
pe care stă însemnată partitura. 

vrei să îți cânte, 
ea te devorează.