ceea ce nu poate fi

nu se schimbă esența prin oglindă,  
nici binele, nici răul nu se despart,  
ci doar se multiplică în forme goale

simțirea pusă în trup de tinichea  
cu colți de argint, strălucind rece,  
crește grăbit, 
un făt-frumos  ce arde timpul 
fără să-l înțeleagă

natura întreagă, țesută din fibre,  
pisici și câini, păsări și flori,  
anotimpuri și stele, 
toate doar imitații,  
frumuseți fără rădăcină, fără duh

și totuși, dorul s-a risipit în uitare,  
dar suferința a rămas un adevăr,  
căci nu se clonează rana,  
nici nu se copiază leacul

omul nu-și poate fura sinele,  
doar în taina inimii vii  
se află sensul ce scapă oricărei mașini

între tinichea și carne,  
între fibre și sânge, între dor și suferință,  
se naște întrebarea ce nu are sfârșit:  
cine suntem, dacă nu ceea ce nu poate fi reprodus?