de lemn

are cerul, uneori, apăsare grea şi înţepătură de ghimpe

se lasă peste mine, iar eu, ca un miez de nucă, mă despic

o parte doarme 

visând apusul înghiţit de albastru

cealaltă, legată în aceeași cruce de lemn, privește răsăritul

așteptând să-i vină rândul

 

are pământul, uneori, o umbră cleioasă

ca dâra unui melc prelinsă sub tălpi

tălpi ce ţipă de sete

sub ele drumul în ape curgând

iar apa... 

uneori mă cheamă-n adânc

dar eu, lemn uscat, plutesc între maluri