acoperământ

 Acoperământ

 

nu orice suflet se vede pe chip

mi-e frig 

în această noapte înceată 

ce mă respinge 

la sânul ei nu-mi potolește

pofta de somn

lăsându-mă la vedere 

oh, tu, înger obosit

mărește-mi doza de iubire 

adaugă și niscaiva  iertare 

în sufletu-mi plăpând 

ce-a devenit o ladă 

cuprinsă-n mucegai

fără de zestre

 

iar tu, oglindă, primește

unghiile în tine să le-nfig

schimonosește-mi chipul

ce-i numai o minciună  

un voal cârpit s-acopere 

adâncul

***

 

Acoperământ

 

Mi-e frig 

și noaptea pare fără de sfârșit.

O, înger obosit, 

cu aripi zdrențuite, 

dă-mi din miezul tău de lumină – 

o rază de iubire sinceră și o picătură de iertare, 

inima-mi plăpândă să nu mai fie o ladă fără zestre 

cuprinsă de mucegaiul uitării.

 

Oglindă, martoră tăcută, 

schimonosește-mi chipul mincinos, 

dezleagă-l de măști

și-arată-mi adevărul,

nu o imagine înghețată, 

ci un suflet arzând de dorință.

 

Acoperământ de gând și mister, 

nu doar scut împotriva frigului, 

să fie un strigăt de eliberare – 

o armă, o chemare, o speranță 

din straturile trecutului 

nască-se dorul unui alt început. 

 

aparențe

ștreang rugăciunea
călăul purtând țol alb
taie frânghia

*

dangăt de clopot

leagănul gol sub cireș

ploaie de seară

*

așteptare diacronică

fluture cu aripi înmuiate în morfină
trezindu-te în fiecare zi 
fără să te întrebi de ce
faci o socoteală 
de multe ori moare omul 
dar nicio moarte nu-i aceea care 

nu devine și ea obișnuință
la ușă ți-a bătut de-atâtea ori 
nu te-ai sinchisit să deschizi
dar te-au desfăcut ei 
să-ți umble prin măruntaie 
să te golească
doar o altă neputință 
îngenuncherea ta 
pentru o siluire mai puțin 
durerea nu trece 
o simți murind 
o simți trăind

la ușă bat în sincron
Dumnezeu și Moartea

dar nu știi în ce ordine
 

cui să deschizi?

râu iluzoriu de-o zi

dormeam sub un pod din lemn 

lângă o apă lină
în vis compuneam o melodie pentru oamenii întâlniți
și le-o dăruiam 

în schimb ei îmi ofereau câte o floare 

și toți dansam
după atâta dans mi se făcuse sete 

când deodată apa a secat
peștii se izbeau de pietre 
unde fusese podul era o groapă răsturnată 
nici urmă de oameni 

nici urmă de flori

încă se mai împărțea sămânța
fir de lumină dintr-o stea promisă
răscolite unduiri prelinse 
roiuri nesătule de a fi
călători câți nu se mai văzuse
și lumea toată un pretutindeni gol
un loc în care tăcerea 
ajunsese o pojghiță prin care răzbeau
șoaptele din zorii trezirilor dintâi

...

grăbită ora dimineții 

cu rouă neîndestulătoare

macii se scutură

plesnesc

inimi sângerii prind a-încolți 

și toți

și toate par să strige

- opriți timpul!

rând pe rând se așterne liniștea

către amiază și păsările și greierii-au tăcut

o adiere atinge un pic de soare 

îl iau cu mâna și-l mut cu o oră înapoi și 

dobândind această iscusință 

tot mut pân' la izvoare

dau drumul apelor printre cele două maluri

pe sub podul din lemn să curgă-n visare

umana credință

dovada incontestabilă a credinței nu este oferită de tot șirul de rugăciuni și post (acestea pot fi puse și pe seama unor obiceiuri, constrângeri etc.), ci de comportamentul creștinului din sâmbăta paștelui, când pare că își spune:

"nu am putut să-L ajutăm, ne rămâne doar să credem în El și în ce a prezis. deci, să ne pregătim pentru marea sărbătoare, Învierea". 

și... se pune creștinul, de dimineață până către seară, să rânduiască toate cele. din când în când mai gândește la Cel răstignit, "nici nu-L mai doare, drăguțul! a scăpat, iar noi suntem fără de păcate". 

- Doamne iartă-ne! mai zice, făcând semnul crucii.

arta durerii

pe firul vieții încolăcită-i uitarea 

șarpe hibernând 

de câte ori se va trezi

vei mai gusta dintr-un măr

și noduri sunt 

pline cu amintiri 

după fiecare dezlegare 

legate-s altele mai mari

prea strânse cele păstrătoare de taine 

dincolo de ele firul n-are împletire 

un capăt prins de pântecul mamei 

celălalt în trupul Lui

cuiele au înlocuit nodurile

lăsând liberă scurgerea iertării

din tot ce-a fost

ne-a mai rămas doar un semn

cea mai plagiată reprezentare a durerii 

este crucea

pe firul incertitudinii

complicată-i această încercare de a lua realitatea ca pe o bârnă de care să te sprijini într-o echilibristică pe sârmă purtând urma cârligelor prinse în carne, funiile au ars

din drum a rămas doar o cărare prin pajiștea fumegândă, ai de ales între pietricelele care-ți pătrund carnea și jarul fierbinte, repere pentru drumul ce-l cauți

cei care stau cu gâtul sucit privind cerul și păsările lacome de aer, socotind fiecare pas, n-au măsura distanței dintre capetele între care orice explicație devine o altă percepție, ei văd doar reușita și tremură gândind la eroare

trezire - decupaje

în strânsoarea iernii apele nu dorm

nu visează

doar stau mai aproape 

celulele toate

în trupul de gheaţă aşteptând 

topirea 

nu-i o despărţire

nici ardere sub primul soare

unde îşi prind jocul

cârlanii 
până către apus 

în urma lor tropăitul 

se mută în gânduri
liliecii 

împletesc nevăzutele fire

pe pânza nopții brodând 

visele-n flori
şi liniștea 

adoarme ținându-se în brațe 

cu firele de iarbă 
respirații 

asortate se-nalță 
rând pe rând 
chiar din pământ

glaciar

copilul prinse gogoloiul de ceară
din care lumina s-a scurs

rece 

la fel ca mâinile prefăcute-n sfeșnic

și-l îndesă în buzunar

la piept

focu-l ardea

plâng oamenii 

când oamenii mor

în altă zi 

la marginea pădurii

privind soarele topindu-se

ca un muc de lumânare 

în trupul pământului

tresări 

de-o lacrimă atins

înlăuntrul său 

frigul creştea pâlpâind

e mult de-atunci 

copilul a devenit om mare

în cea mai rece lume posibilă

complexitate domestică

mă uit din tocul ușii cum stai și asculți cu răbdare și cu plăcere despre cum se scoate părul din canalizare cu bețișoare. cea care explică manevra are o mimică de drogată și tonul unui ins scăpat de la nebuni, cel puțin asta-mi spui, făcând un gest cu mâna, să iau loc.
pare să-ți placă.
aia pleacă zeloasă și tu spui că Mihaela a zis că ce mult o costă ucrainienii.
zic că nu ar trebui să o asculți pe Mihaela,  gândindu-mă la câtă risipă desfrânată produce,  obezitate cu operații supraevaluate - în timp ce un copil nu își permite o plombă la măsea- mașini extra scumpe, case cât să încapă toți ucrainienii... 
iar tu îmi spui că muncește pentru  asta.
eu zic că se roagă; se roagă să fie la ei banii altora. 
vai! cum ți-ai permis să spui asta!? tonul agresiv și niște argumente inepte de genul “biserica nu ajută…”
răspund agresiunii imitându-te: vai! vai!
consideri că ești îndreptățită să crezi că ai dreptate. 
nu zic altfel, dar văd că n-ai trecut de propria condiție, să te recunoști pe tine însăți și să îi recunoști pe ceilalți, așa cum sunt. 
mă uit pe calendar, șapte aprilie. alături de dată notez: cei care nu sunt în stare să trăiască poezia vorbesc despre ea, dar neapărat în lipsa poeților. oricum, poeții n-au a le reproșa nimic. 
tu ce părere ai?
despre ce?
îmi dau seama că n-am gândit cu voce tare.
când am venit era unul în fața blocului, vrăjea o puștoaică, ceva asemănător cu faza aia din Punguța cu doi bani, când se întoarce găina bătută de babă și, mândră tare, se isprăvește ouând o  mărgică!
așa... și!?
nimic. ies. mă duc la oficiul poștal. 
de ce?
să-mi aflu originile.

mi-au fost de-ajuns timbre de paisprezece lei și o mostră de scuipat adăugată într-un lichid primit odată cu instrucțiunile de folosire ca să-mi aflu originile: sunt nouăzeci la sută om ce poartă în el urme de om. 

zece la sută ce oi fi?

vibrații

am tăcut înainte de a încheia spusele  

înainte de a transforma gândul în cuvinte 

alegând spațiile dintre toate acestea 

unde stau nepătrunse 

toate cele despre care ar fi de aflat 

 

între două bătăi de clopot 

strecurate-s vibrații 

urlete aruncate în vid 

ținându-se de mână 

simt una alteia muțenia 

și nimeni nu-i să poată auzi 

atât ar mai fi de suportat 

cât neștiutul încă ar mai fi un spațiu gol 

în care 

cu mâinile caută să se atingă cei aflați în căutare 

cu ochii să se privească cei dornici să se întâlnească 

nefiind dovedit niciunuia 

cine a luat chipul celuilalt

 

am tăcut înainte de ultima întristare 

de prima bucurie 

simțind că-n liniștea dintre ele 

ne vom întâlni 

în dansul delicat 

a lui a fi sau a nu fi 

scara

acesta-i locul privirilor din urmă 

trepte 

spre zidurile unui alt hotar

fără ferestre rostuite 

de unde

nu vei reuși să mai vezi depărtările 

aprinse-n roşul soarelui târziu

dincolo-i alt tărâm 

adăpost

te oprești în fața porții

cât să mai asculţi râsete ce-au fost 

şi fețe desenate 

în nuanțe de galben pai 

care s-au scurs

ca o maree la reflux

pe cenușiul nopții răsărite

deasupra amintirilor 

 

refugiu

pentru un zâmbet în plus 

o mamă neplânsă 

un tată netăcut 

dăm fructele toate 

și ne mutăm în pustiu

păstrând doar lemnul 

pentru cruci

oare cui ar folosi primul drum pe mare 

înconjurul lumii 

uimirea sunetului lăsat în urmă 

cui ar folosi... 

pentru copilul cu ţâţa în gură 

ori acela cu genunchii juliţi

pentru nopţile nedormite

visând la taina privirilor 

dăm galbenii toţi

păstrând doar gustul pământului

și ne dezbrăcăm 

scăldându-ne în apele cele mai adânci 

unde se vor naşte din noi prunci cu branhii 

ca pe vremea când ne ascundeam 

de ochiul lacom de moarte

ciob

despre toate câte s-au zis eu nu am aflat nimic

și nimic nu știu despre toate câte au fost
din punct am plecat și-n punct am ajuns
fără vreo cale, fără regăsire

eu sunt din toate doar un fir de nisip
și-ntregul deșert mi-a rămas gândirea
ce-mi usucă ființa 

despre care târziu am aflat
că nu-i leacul căutării

gustul laptelui, din tot ce-am gustat, l-am uitat

s-a pierdut, adânc în mine, stropul

iar ochiul...

mă vede ca pe întâiul ce-are să moară

cu așchie de os iscălindâu-şi lucrarea