primenire

mă împotriveam zorilor...

şi aerului ce pătrundea încăperea 

furând somnul 

până când 

se cuibărea lângă mine

şi ne-ascundeam de ochiul soarelui 

râzând de el

cum rămânea 

cu privirea pierdută

ca un ușier 

la ieșirea din tură 

îndreptându-se

către camera de la margine de urbe

a fost o vreme 

când pereții erau albi...

ferestrele-s deschise 

aerul acela 

proaspăt 

pare să fi plecat în alt cuib

irespirabil a devenit locul

doar zorii-s cuminți 

și mai vin

de fiecare dată cu aceeași mirare:

- atâtea icoane, 

dar nici urmă de Dumnezeu!