prefacere

păşeşti

nu mai departe de o ținere de mână
până unde se aud bătăile inimii
cât să nu rătăcească visele
nici șoaptele să nu se piardă 

ce travaliu!

povară dulce

despărţirea de piele

născându-te 

lumină prin pântecul întunecat

linie firavă pe foaie

vreme de un gând

ce miraj!

oglinda şterge limitele

carnea şi umbra negociază formele

contururile se reîntorc 

amintire că au fost

 

 

chemare

s-a sfârșit?

dar când? 

 

aceleași cercuri 

corbii desenează

și-n umbră plopii par la fel

așa... priviți mai de departe

dar când te-apropii

îi vezi

trântiți prin iarbă

sunt

pe ramuri 

fără frunze verzi

 

aceleași cercuri 

corbii desenează

tăind 

dar cu blândețe 

câte o poartă

prin trupul moale și albastru

pe un' să treacă 

nimicul curgător

hai, gata cu joaca, 

treceți la masă!

 

 

 

 

complicitate

de nicio durere nu-i săpat adâncul 

mângâiere

un fir de izvor pe lângă o stâncă 

sărutul îi rămâne drept urmă

 

de nicio tulburare nu-i pătruns răsăritul 

uimire

o trestie tremurândă 

taie ceru-n felii

tăcută

păstrează secretele nopții

 

misterul încă adormit 

nu zice nimic nimănui 

când zorile iau liniștea somnului 

strecurând în el 

vise

 

venirea ploii

norii
basma protectoare 

între soare și pământ

se-adună stăpânind cerul...

amestecați și sătui

de ei înșiși 

se-împrăștie 

stropi

ori, poate, se întâmplă exact invers

dintre toate risipirile
ploaia o fi doar un rod al bucuriei
după care norii se despart 
cu zâmbet solar printre gene

dar nu s-a întâmplat așa 

niciodată 

ploaia se izbea de fereastră 

pe stradă trecea un cortegiu 

(hainele par negre când sunt ude 

și despre nimeni nu mai știi dacă plânge 

când plouă)

în povestea ta se întâmpla ceva care te ținea departe  

ce încurcătură 

lumea toată încăpea în ochii tăi

și părea atât de mică 

te-am luat de mână și-am ieșit în stradă 

ceilalți se adăposteau 

ploaia se izbea veselă de asfalt 

de ziduri 

de ferestre, de noi... 

apoi te-am sărutat și deodată s-a înseninat

ori poate că a fost invers

discret

floarea

privind cerul uită de sine

văruiește locul-n

petale plutind

pe iarbă

cu blândețe se-așază

povestea

prinsă-n parfum

înălțare

mă prind 

fluture ce sunt

cu mâna stângă apăsând 

sub bătăi adânci

aerul

cu dreapta presărând 

praful de zbor

din ce-am cules pe firul de aur

deșirat din aripi de mamă

uite-l,

copilul zboară spre soare!

fragilitate

suntem

luptători prin furtună

dar ne clătinăm 

fără adierea

dintre două bătăi de inimă

 

suntem

fire de nisip

cutreierând prin lume 

parte-n globul clepsidrei

de veghe

suntem

dăruitori de cuvinte

visare purtând

în dorul de zbor

pe-o pană de înger

lumânări verzi

cum poate să ardă inima?

întreabă copilul

 

norii de fum își desenau aripi

șevalet cerul fragil 

inimile ardeau 

durerea sfidând

iar noi 

copii pierduți printre umbre 

strângeam în pumni frunzele uscate

sperând 

să prindem clipa

sub plopii aceia 

lumânări verzi 

ne murmurau povești 

copilul întreabă din nou: 

cum poate focul să ardă fără să doară?

ca o poezie

se-aude

a vântului șoaptă

 

 

legătură

cum trage de viață câinele 

nu vrea să moară, nu!

mai vrea să-şi vadă o dată stăpânul

și-așteaptă 

cu urechile ciulite

 

privindu-l în ochii-adânci 

ca două ferestre prin care se varsă timpul

îmi pare că lumea stă pe loc

prinsă într-o legătură

nemuritoare

 

O altă primenire - versiunea romantică

ne împotriveam zorilor 

ca unui pictor grăbit 

ce trasa culori crude peste somnul nostru

aerul 

intrând pe furiș 

ne dezvelea de umbre și râdea 

pe când noi ne ascundeam de ochiul soarelui 

rămas stingher şi pierdut 

pe coridorul tăcerii 

ușier al zilei 

încărcat de dorința unui alt drum

 

a fost o vreme când pereții împărțeau albul cu cerul

iar fereastra cuprindea mireasma proaspătă 

ca un cântec abia învățat 

astăzi aerul s-a dus într-un alt cuib 

iar locul a devenit irespirabil 

purtând doar amintirea a ceea ce a fost

dar zorii... 

zorii vin cuminți ca niște păstori fără turmă 

și privesc icoanele

mereu cu aceeași mirare: 

atâtea chipuri în ramă 

dar niciun glas al divinității!

moarte banală

răsucit ca un burghiu

prins între fiare

aș muri liniștit

dacă n-ar părea 

o banalitate

caut ceva poetic

memorabil

prin ploaia de stele

mai zăbovesc

până va cădea și ultima

metalul fără gust

îl port 

asortat cu sângele 

despre care credeam că-i roșu

dar scurs pe pământ 

e doar o pată oarecare

chinul despărțirii de viață

se vaporizează 

de la umeri în jos 

sufletul

ca o lipitoare 

atârnă banal

sorbind amintirile

primenire

mă împotriveam zorilor...

şi aerului ce pătrundea încăperea 

furând somnul 

până când 

se cuibărea lângă mine

şi ne-ascundeam de ochiul soarelui 

râzând de el

cum rămânea 

cu privirea pierdută

ca un ușier 

la ieșirea din tură 

îndreptându-se

către camera de la margine de urbe

a fost o vreme 

când pereții erau albi...

ferestrele-s deschise 

aerul acela 

proaspăt 

pare să fi plecat în alt cuib

irespirabil a devenit locul

doar zorii-s cuminți 

și mai vin

de fiecare dată cu aceeași mirare:

- atâtea icoane, 

dar nici urmă de Dumnezeu!

 

 

tăcere

taci
și porți gândurile 
pentru care nu ai găsit cuvintele potrivite
lăsând  semn o scrijelire 
amăgire c-ar folosi cuiva
prezența ta

firul de iarbă pe care-ai călcat

a știut să se înalțe 

din sămânța-i purtată de vânt

o întindere verde-a rămas

povestea trecerii tale

tăcute

în amuțire

s-a păstrat tot ce n-ai spus

șoaptele demonilor

mângâierile îngerilor

îngropate în vise

le va ține minte 

pământul

frânturi

trecutul de care fugi 

privește-l cum se ridică 

și încolțește 

sub tencuiala tot mai fisurată

gol peste alt gol

un zid spre care alergi 

izbindu-l

fără să te zdrobească

te cuprinde 

precum pâcla 

îmbrățișând raza dimineții
risipindu-se

până la înserare 

când va sorbi

și ultimul fir de lumină

introspecție

căutându-te 

prin tăcerile suprapuse 
nea peste nea peste nea
până la stratul  dintâi 

cel de nepătruns
rece și aspru și tăios 

pe care 

doar răsuflarea izvorâtă 

din ce ai fost

l-ar putea atinge 
și-atunci 

topești și topești și topești
făcând o incizie 

cât să răzbată firul
pe el să te duci 

să găsești calea 

întâlnindu-i pe toți 

pe toți cei plecați din tine

trișor

am făcut prima mutare 

apoi...altele

am aflat

că nu există învins 

sau învingător 

şi fără-de-sfârşit 

nu este

jucam la întâmplare

în timp ce ne vorbeam

tu despre tine

eu despre mine

zâmbetul tău

părea că spune:

doar tragi de timp

te știu eu

dar m-ai păcălit

în timpul acesta

îmi furai piesele

dor

strada pustie

curțile goale

în vis 

eu fugeam...

 

presar la porțile deschise

câte un început de rugăciune

(aşa a fost de fiecare dată când mă rugam,

mă prindeam în povestea icoanelor 

şi-n a lor lăcrimare 

fără să aflu adevărul,

sau poate că n-am ştiut să mă leg

de ceva)

și nu ne duce pe noi în ispită...

 

și tot mă duceam

să număr culorile puse pe sticlă 

sub mângâierea pensulei

închipuindu-mi că sunt

pruncul din brațele maicii

în cântec de leagăn

dormind

 

poate în alt somn

îi voi visa

în bătăturile lor 

așa cum îi știam

prin troscot 

cu tălpile goale

şi-am să spun rugăciunea toată

 

aşa să fie!

 

ademenire

sorbită-i viața în setea de a fi

şi-n fiecare picătură-i regăsirea

s-au înălțat salcâmii 

roiuri de flori își poartă 

mândre pălării de soare

tot mai aproape de cer

parfumul

ne este dăruit

în porții tot mai mici

de s-ar scutura petalele

în suflarea vântului 

la fel ca altădată

dar bătute-s pe nori

perle pe rochia miresei

 

bizarerii

rece sau caldă? 

ca și când seceta este o broșă pe care o poartă doar vara, pe când iarna ar trebui să poarte un îngheț uscat.

seceta e secetă, chiar dacă vine în valuri sau în cascadă; în ea n-ai să vezi decât pești stafidiți. și dacă îi storci, precum ai stoarce un sfârc de mumie, degeaba, fir de apă n-ai să afli.

primăvară uitucă

copacul 
n-a mai înfrunzit

de trist
că-n dar, inel, 

nu a primit

...

nopţile de iarnă au cam trecut

se risipesc

şi visele cu murmur de pădure

cu ale lor poveşti 

despre flori purtate-n vânt

încă se mai aud 

şoaptele frunzelor căzute la pământ

ultima i s-a desprins

ca o lacrimă ruginită

lăsând în urmă rana deschisă

prin care îngheţul

cu al său ochi de sticlă

l-a pătruns adânc 

primăvara a sosit în sfârșit 

dar copacul rămâne mut 

cu ramuri goale 

neclintit 

ca o inimă fără puls

 

din aşternut de rumeguş 

fluturii treziţi 

de-o rază de soare

caută înaltul