luni, 18 februarie 2013

In cercuri de amintiri (4)

Cand trenul se urnea traiam intotdeauna eliberarea. Era senzatia aceea pe care o traiesti atunci cand ratacit fiind regasesti cararea. Si orice suparare, orice teama se risipeau...
Imi amintesc cum pe drumul acela de sina lunga, ce scartia sub pasii rotogoale ale unui tren mereu obosit, scheletele uriase , ruginite si pline de parf ale unui combinat siderurgic ne petreceau vreme de cativa kilometri... La plecare si la sosire, in Hunedoara, vei regasi intotdeauna mormanele acelea de fiare si norii de praf si fum.
Apoi ne ingropam in noapte si pana catre dimineata intampinam si apoi petreceam navetistii care, uneori tacuti, alteori galagiosi, dar obositi si mirosind a munca, ne patrundeau naluci de-o clipa in vietile calatoare.
Patrundeam muntele de prin Valea Jiului fara a-l vedea prin negura noptii, dar cand ii rostoiam maruntaile stiam si ma infioram mereu. Intr-un altfel de zgomot, trenul se lasa inghitit de piatra, iar piatra ne ingaduia trecerea ca si cand ar fi stiut ca deranjul nostru nu e decat o crampa timp de o clipa comparativ cu timpul sau ...
Pe vremea aceea pentru mine, pentru mamaia mea si pentru multi oameni timpul nu insemna bani. Timpul nu se masura in graba, ci in rabdare.
Cu rabdare treceam cantoanele, haltele si garile, cu rabdare ne opream in fiecare si tot cu rabdare depaseam si somnul si nesomnul, frigul sau caldura. Asa calatoream pana spre orele 5 ale diminetii cand intr-o gara mica, in Rosiori de Vede, ne coboram pe peron.
- Am trecut de Caracal, gata, hai sa ne tragem catre usa!
Chiar daca in 2 minute ajungeam din compartiment la usa vagonului, intotdeauna ne aflam acolo cu 30 de minute inainte.
- Trenul nu sta dupa noi...
Ani de-a randul am calatorit cu trenul acela, nu cred ca nu ne cunostea.Nu cred ca n-ar fi stat dupa noi daca ar fi fost nevoie.
***
Cea mai lunga asteptare, obositoare asteptare, mi se parea intotdeauna cea din autogara. Acolo trebuia sa stam pana la orele 7,30 caci rareori, de prea putine ori, trenul nostru obosit ajungea la timp astfel incat sa prindem rata de 5. Sala aceea de asteptare din autogara era intotdeauna sleioasa, murdara si rece. Era construita si conceputa intocmai pentru a nu sta... Ca pentru niste calatori grabiti. Si imi era somn si imi era frig... si timpul se scurgea atat de greu!!
***
Ne desparteau de casa doar 18 km, un drum in care ascultam cu interese bocetul motorului autobuzului ce se urnea cu greu la deal si se grabea folos la vale. De fiecare data salutam locurile si mai ales Vedea- acel rau cu iz de mare si albie adanca.
Doar cand ajungeam "in deal" si coboram din rata, doar atunci simteam aerul- aerul acela pe care daca il respirai te hranea! De din deal si pana acasa erau vreo 2 km pe care ii faceam pe jos. Trageam de bagajele grele, dar nimic nu te putea incrunta, caci acolo era taramul neincruntarii, locul in care timpul te asteapta sa iti petreci vremea ta...fara de graba!
***
Daca ar fi sa ma intrebi - pentru mine locurile alea insemnau acasa, locul in care as fi putut incolti. 



Un comentariu:

  1. Mai exista oare un loc pe pamant "in care timpul te asteapta sa iti petreci vremea ta...fara de graba!" ?

    RăspundețiȘtergere