singurătatea omului e de

când omul s-a dezis de zei.

a zidit alte temple ale închinării și, după chipul și asemănarea lui, a prins îngerii pe sticle, iar demonilor le-a indicat calea de dincolo/ dincolo mereu o altă sărbătoare/ apoi s-a suit pe vârful muntelui să se proclame/ și striga, striga, striga până ce, de sub picioarele sale, prăpăstiile i se închinau răspunzându-i ceea ce, striga, striga striga… / avalanșelor nu le-a dat nume, nici furtunilor, nici fulgerelor/ că nu-i vremea pomenirilor

singurătatea omului e darul zeilor, lepădați.

când omul s-a dezis de zei.

a zidit alte temple ale închinării și, 
după chipul și asemănarea lui, 
a prins îngerii pe sticle, 
iar demonilor le-a indicat calea de dincolo
- dincolo mereu o altă sărbătoare. 
apoi s-a suit pe vârful muntelui să se proclame. 
și striga, striga, striga… până ce, 
de sub picioarele sale, 
prăpăstiile i se închinau 
răspunzându-i ceea ce, 
striga, striga, striga… 
avalanșelor nu le-a dat nume, 
nici furtunilor, 
nici fulgerelor; 
că nu-i vremea pomenirilor.

singurătatea omului 
e darul zeilor, 
lepădați.